Ion Ghica s-a nascut pe data de 12 august 1816 in Bucureşti si s-a stins din viata pe 22 aprilie 1879 in Ghergani, judetul Dâmboviţa. El a fost scriitor, economist, diplomat şi om politic; preşedinte al Consiliilor de Miniştri de la Iaşi (8 martie-27 aprilie 1859) şi Bucureşti (11 octombrie 1859-28 mai 1860); preşedinte al Consiliului de Miniştri al României (11 februarie-10 mai 1866; 13 iulie 1866-21 februarie 1867; 18 decembrie 1870-11 martie 1871); preşedinte al Academiei Române (1876-1895, cu mici intermitenţe).
Despre viata sa:
Fiul logofătului Dimitrie Ghica, după susţinerea bacalaureatului în litere, la Sorbona (1836), urmează Şcoala de arte şi manufacturi (1836-1837), apoi Şcoala de Mine din Paris (1
838-1840). Audiază cursuri de economie politică la College de France şi Conservatorul de Arte şi Meserii. Face parte, ca mulţi alţi tineri români valoroşi, din Societatea pentru învăţătura poporului român (august 1839) ca membru fondator şi este preşedinte al Societăţii studenţilor români din Paris (decembrie 1845), care se pronunţă pentru unitatea naţională şi politică a Principatelor Române. Revenit în ţară, călătoreşte la Iaşi cu propunerea ca Mihail Sturdza să preia şi tronul Ţării Româneşti. Aici devine profesor la Academia Mihăileană (1842-1845), unde predă cursuri de economie politică, geometrie descriptivă, geologie şi mineralogie.
Colaborează cu articole pe teme politice, economice şi sociale la reviste din ţară şi străinătate (între care "Le National", "Foaie pentru minte, inimă şi literatură", "Album ştiinţific şi literar", "Independenţa", "Pressa", "Ţeranul român", "Revista română" "Revista Dunării"). Concomitent, participă la înfiinţarea societăţii revoluţionare Frăţia şi la editarea, la Iaşi, a săptămânalului "Propăşirea", cu rol important în pregătirea evenimentelor revoluţionare de la 1848. Participă la revoluţia din Ţara Românească, făcând parte (alături de Nicolae Bălcescu şi Alexandru G. Golescu-Negru) din Comisia Executivă aleasă de guvernul revoluţionar; trimis agent diplomatic la Istanbul, pentru susţinerea autonomiei Ţării Româneşti. Rămas în Imperiul Otoman, este numit (1854) guvernator al insulei Samos, primind titlul de bei de Samos şi fiind decorat de sultan. Din această cauză, atunci când se întoarce în ţară (1858) este primit cu ostilitate, dar reuşeşte să se impună (şi cu ajutorul unor prieteni ca Vasile Alecsandri, Costache Negri şi Mihail Kogălniceanu), făcând o carieră politică strălucită: preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne în guvernul de la Iaşi (în acelaşi timp, 8 martie-27 aprilie 1859), preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Bucureşti (11 octombrie 1859-28 mai 1860), deputat (1860-1864) în Adunarea Electivă şi vicepreşedinte al acesteia, director la Ministerul Lucrărilor Publice (1861), membru în Consiliul superior al Instrucţiunii Publice (1862) şi al Comisiei pentru înfiinţarea de bănci (1863).
Adept al aducerii unui prinţ străin pe tronul României, participă la înlăturarea lui A.I. Cuza(10/11 februarie 1866) şi conduce guvernul provizoriu care urmează acestui eveniment (11 febr.-10 mai 1866), deţinând în acelaşi timp şi portofoliul Afacerilor Străine. Din nou în fruntea guvernului (15 iulie 1866-21 februarie 1867; 18 decembrie 1870-11 martie 1871), în acelaşi timp ministru de Interne într-o perioadă de instabilitate politică, de regim monarhic neconsolidat, de aprige dispute între liberalii radicali şi conservatori. Se numără printre cei care au dorit înlăturarea noului domn, Carol, atunci când a devenit evident că acesta nu va fi uşor de influenţat.
Se numără printre liberalii moderaţi, fiind membru fondator al PNL (1875). Pentru o lungă perioadă (august 1881-octombrie 1890) este ministru plenipotenţiar la Londra. Revenit în ţară, renunţă la viaţa politică, retrăgându-se la moşia sa de la Ghergani, judetul Dâmboviţa. Om al literelor şi al artelor, a sprijinit dezvoltarea acestora, fiind director al Teatrului Naţional şi concomitent director al teatrelor (1877-1881); a sprijinit fondarea Societăţii Literare (1867). Membru titular (1874) al Societăţii Academice Române, preşedinte al înaltului for (1876-1879 şi 1879-1895, cu intermitenţe). Personalitate polivalentă, complexă, reprezentant de frunte al elitei intelectuale româneşti a vremii.
S-a afirmat şi în domeniul filozofiei, considerând ştiinţa şi raţionamentul drept factori importanţi în dezvoltarea societăţii. Totodată dezvoltă noţiuni fundamentale de economie politică, cu aplicaţie la situaţia României. Omul de ştiinţă, intelectualul, a fost mult deasupra omului politic; orgolios, obstrucţionist, arogant, nu a reuşit să lase o moştenire politică deosebită.
Autor al lucrărilor: Reorganizarea României (1861), O cugetare politică (1877), Amintiri din pribegie după 1848. Noi scrisori către Vasile Alecsandri (1889), Scrieri economice, I-III (1937) şi Opere, l-II (1956).
Nu exista site-uri adaugate inca pentru ion_ghica. Daca esti un webmaster de site sau blog si ai o pagina interesanta pe care vrei sa o recomanzi, te invitam sa o adaugi aici pentru a fi inclusa.
Adauga intai link-ul catre famouswhy pe site-ul tau si apoi trimite spre aprobare.
Link-ul o sa fie verificat si validat de editorii site-ului in urmatoarele 48 de ore.
Ion Ghica s-a nascut pe data de 12 august 1816 in Bucureşti si s-a stins din viata pe 22 aprilie 1879 in Ghergani, judetul Dâmboviţa. El a fost scriitor, economist, diplomat şi om politic; preşedinte al Consiliilor de Miniştri de la Iaşi (8 martie-27 aprilie 1859) şi Bucureşti (11 octombrie 1859-28 mai 1860); preşedinte al Consiliului de Miniştri al României (11 februarie-10 mai 1866; 13 iulie 1866-21 februarie 1867; 18 decembrie 1870-11 martie 1871); preşedinte al Academiei Române (1876-1895, cu mici intermitenţe). 
irrelevant
broken