Nicolae Golescu s-a nascut in anul 1810 in Câmpulung-Muscel si s-a stins pe 10 decembrie 1877 in Bucureşti. El a fost general şi om politic; preşedinte al Consiliului de Miniştri al Ţării Româneşti (28 mai-5 iulie 1860); preşedinte al Comisiei Centrale de la Focşani (25 mai 1861-25 ianuarie 1862); preşedinte al Consiliului de Miniştri al României (1 mai-16 noiembrie 1868); preşedinte al Senatului (18 noiembrie 1868-9 iunie 1869). Fiu al cărturarului Constantin (Dinicu) Golescu, frate cu Ştefan Golescu, văr cu Alexandru Golescu (Negru).
Despre viata sa:
Studiază în particular, în casa părintească, apoi la un pension din Geneva (1862-1929). Revenit în ţară, intră în cadrele armatei: aghiotant a
l domnului Alexandru Dimitrie Ghica, maior (1834), colonel (1839), general (1859). Ca procuror domnesc (1840) şi locţiitor de agă, instrumentează anchetarea şi acuzarea în procesul (mai 1840) participanţilor la "Conspiraţia revoluţionară" (Dimitrie Filipescu, Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu). La scurtă vreme după proces se retrage din armată, îmbrăţişează ideile revoluţionare şi devine un fervent opozant al domnului Al.D. Ghica. Deşi funcţionar al statului (director al Departamentului Treburilor din Lăuntru, 1842-1847, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu), face parte din societatea secretă Frăţia (1843), alături de Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Christian Teii şi Alexandru Golescu (Negru). Participă activ la Revoluţia de la 1848, făcând parte din Comitetul Revoluţionar şi din guvernul provizoriu (14 iunie), la conducerea Departamentului Treburilor din Lăuntru. Membru al celei de-a doua Locotenente Domneşti (alături de I. H.Rădulescu şi Ch. Tell) (28 iulie).
Dupa reprimarea Revoluţiei trăieşte în Franţa, unde continuă lupta pentru emancipare şi unitate naţională. Aflat, în mai 1855, la Istanbul, adresează principelui Jerome Napoleon (vărul împăratului Franţei), împreună cu C.A. Rosetti, un memoriu în care solicită unirea Principatelor Române într-un stat independent, alipirea Basarabiei şi proclamarea regatului, cu un principe străin. Susţine ideea unirii şi prin memorii adresate participanţilor la Congresul de Pace de la Paris (1856). Revenit în ţară în iulie 1857, este unul dintre principalii reprezentanţi ai mişcării unioniste, situându-se pe poziţii moderate în privinţa reformelor propuse spre realizare după unificare.
Deputat şi vicepreşedinte al Adunării ad-hoc (septembrie 1857), deputat în Adunarea Electivă (ianuarie 1859), este nominalizat printre candidaţii la domnie, fiind al treilea după foştii domni Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei. Renunţă toţi la candidatură în favoarea alegerii lui Al.I. Cuza ca domn al Ţării Româneşti la 24 ianuarie, după ce acesta fusese ales domn al Moldovei la 5 ianuarie, urmărindu-se forţarea unirii Principatelor, în ciuda dorinţei marilor puteri ca unirea să fie parţială.
Ministru de Interne (25 ianuarie-27 martie 1859), ministru de Război şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (28 mai-5 iulie 1860) al Ţării Româneşti. Preşedinte al Comisiei Centrale de la Focşani, menită să elaboreze legile de interes comun pentru Principate. Se situează în fruntea "monstruoasei coaliţii" care îl detronează pe A.I. Cuza (10/11 februarie 1866); membru al Locotenentei Domneşti (februarie-mai 1866), alături de Lascăr Catargiu şi Nicoiae Haralambie, care a asigurat interimatul până la urcarea pe tron a lui Carol I. Preşedinte al Consiliului de Miniştri (1 mai-16 noiembrie 1868) şi, concomitent, ministru al Afacerilor Străine; în timpul guvernării sale este concesionată construirea şi exploatarea unei reţele de căi ferate către două consorţii occidentale, unul anglo-austriac (reprezentat de Offenheim), altul german (reprezentat de Strousberg).
In ciuda susţinerii sale politice interne, Carol I solicită demisia guvernului la insistenţele diplomatice ale Puterilor garante (în special Franţa, Austro-Ungaria şi Prusia), care invocau varii motive. Deputat (1866), senator (1868) şi preşedinte al Senatului (18 noiembrie 1868-9 iunie 1869). Patriot idealist, liberal radical, apărător al sistemului constituţional democratic, s-a numărat printre cei care au susţinut mişcarea antimonarhică de la Ploieşti (august 1870). Arestat, este pus în libertate la intervenţia regelui.
Nicolae Golescu Liste
irrelevant
broken