Basarab I (decedat între 1 septembrie 1351 şi 31 august 1352, Câmpulung). Domn al Ţării Româneşti (aproximativ iulie 1324 - între 1 septembrie 1351 şi 31 august 1352); întemeietorul statului muntean de sine stătător.
I-a urmat tatălui său Thocomer (Tihomir), principe de origine cumană. Inceputul domniei lui Basarab nu este cunoscut cu exactitate. Unii istoricii îl datează puţin anterior lunii iulie a anului 1324, când domnul muntean este menţionat pentru prima dată într-un document emis de regele Ungariei Carol Robert de Anjou (1310-1342) la 26 iulie, în care acesta este numit „Bazarab, woyuodam nostrum Transalpinum" (Basarab, voievodul nostru al Ţării Româneşti). Cei mai mulţi specialişti opte
ază însă pentru o datare a începutului domniei sale în jurul anului 1310.
In politica externă, în primele trei decenii de domnie a oscilat între recunoaşterea suzeranităţii maghiare (1324, 1326-1327) şi alianţa cu Hoarda de Aur. Totodată, s-a orientat şi spre încheierea unei strânse alianţe cu Ţaratul Bulgar, întărită prin legături matrimoniale, una din fiicele sale, Theodora, fiind căsătorită cu viitorul ţar Ivan Alexandru (1331-1371). In baza acestei alianţe, în 1323, forţele sale au susţinut acţiunea antibizantină a ţarului Mihail III Şişman (1323-1330), care a asediat fără succes Philippopolis (Plovdiv), dar a reuşit să elimine disidenţa prinţului Vojsila, fratele fostului ţar Theodor Svetoslav (circa 1300-circa 1322), care desprinsese de Ţaratul Bulgar regiunea Sliven-Kop şis, punând bazele unui despotat dependent de Bizanţ.
In vara anului 1330 forţele lui Basarab au participat din nou, alături de bulgari şi tătari, la campania condusă de ţarul Mihail Şişman împotriva Serbiei. La 19/28 iunie-1330, în bătălia de la Velbujd (Kustendil), aliaţii au suferit însă un adevărat dezastru în faţa forţelor sârbe, comandate de regele Ştefan Uroş III (1321-1331), însuşi ţarul Mihail Şisman pierind pe câmpul de luptă. Acţionând în direcţia desăvârşirii unificării teritoriale a statului, Basarab a ocupat şi o parte a Banatului de Severin (circa 1327), intrând în conflict cu regele Ungariei-Conform Cronicii pictate de la Viena, în septembrie 1330, la instigarea unor mari nobili, între care Toma, voievodul Transilvaniei, şi Dionisie, comitele de Bihor, Carol Robert de Anjou invadează Ţara Românească. Acţiunea regelui Ungariei a fost, foarte probabil, grăbită de eşecul înregistrat de Basarab şi aliaţii săi la Velbujd, în urma căruia potenţialul militar al domnului muntean a avut de suferit, fapt de care suveranul angevin căuta să profite. Cetatea Severinului este cucerită şi încredinţată lui Dionisie, învestit ban. Printr-o solie, Basarab se arată dispus ca în schimbul încheierii păcii să recunoască suzeranitatea regelui Ungariei, să-i cedeze Severinul, să-i plătească un tribut de 7 000 de mărci de argint şi să-i trimită un fiu ca ostatic la Curtea regelui. Oferta este însă respinsă de regele Ungariei care, adresându-se solului muntean, afirmă: „Să spuneţi aşa lui Bazarad, că el este păstorul oilor mele şi eu, din ascunzişurile sale, de barbă îl voi scoate". La începutul lunii noiembrie, după ce încercase zadarnic să-l atragă pe Basarab într-o luptă decisivă, cu armata suferind de foame, suveranul ungar „a ordonat o împăcare cu Bazarad, dându-şi acesta cuvântul că va da regelui şi tuturor oamenilor săi siguranţa de a se întoarce acasă şi că-i va arăta un drum drept" la revenirea în Ungaria.
In timpul retragerii din Ţara Românească, într-o trecătoare de munte, „o posadă", pe care „vlahii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci", Basarab, relatează într-un document din 1352 regele Ludovic I (1342-1382), „s-a aruncat cu duşmănie împotriva tatălui nostru, stăpânul său firesc, cu toată puterea sa şi a vecinilor săi păgâni şi cu o ceată adunată din alţi necredincioşi ai tatălui nostru". Bătălia de la Posada, cum este ea cunoscută, s-a desfăşurat „de la ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare" (9-12 noiembrie 1330), încheindu-se „cu un cumplit dezastru" pentru unguri, „căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti". Regele însuşi „abia a scăpat cu câţiva inşi", după ce şi-a schimbat hainele cu un credincios „pe care crezându-l vlahii a fi însuşi regele l-au omorât cu cruzime". Victoria consfinţea independenţa Ţării Româneşti.
Prin 1342-1345, relaţiile cu Ungaria sunt reglementate de fiul şi asociatul lui Basarab, Nicolae Alexandru, după această dată forţele muntene participând la luptele împotriva tătarilor din regiunile est-carpatice (1345-1347). Basarab a încetat din viaţă la o dată cuprinsă intre 1 septembrie 1351 şi 31 august 1352, conform unui grafiti descoperit la Câmpulung, care consemnează succint că „în anul 1860 la Câmpulung a murit marele Basarab voievod". Basarab rămâne una dintre cele mai de seamă figuri ale istoriei noastre. „Insemnătatea lui - arată CC. Giurescu - este dublă: întâi ca întemeietor de stat. [...].
Statul e garanţia dezvoltării optime a unui popor: putem deci uşor înţelege însemnătatea faptei lui Basarab: el a întemeiat statul muntean, i-a lărgit hotarele şi i-a asigurat independenţa. Dar acest mare conducător a fost în acelaşi timp şi întemeietorul unei dinastii care a cârmuit Muntenia timp de peste trei sute de ani.
Personalitatea lui Basarab a fost aşa de puternică, opera îndeplinită de el aşa de mare, încât numele lui personal a ajuns să fie acela al familiei, al dinastiei, dându-se tuturor membrilor ei."
Basarab I Liste
irrelevant
broken