Ion C. Bratianu (nascut 2 iunie 1821, Pitesti - decedat 4 mai 1891, Florica, Arges). Om politic liberal, unul dintre întemeietorii României moderne; presedinte al PNL (24 mai 1875-4 mai 1891); presedinte al Consiliului de Ministri (24 iulie 1876-5 aprilie 1881; 9 iunie 1881-20 martie 1888); presedinte al Adunarii Deputatilor (18 noiembrie 1868-29 ianuarie 1869). Fiu al stolnicului Constantin (Dinca) Bratianu şi al Anastasiei Tigveanu. Casatorit cu Caliopi Plesoianu, a avut 8 copii (între care 5 fete), baietii Ion (Ionel), Constantin (Dinu) şi Vintila devenind, la rândul lor, importanti oameni politici.
Primeste o educatie aleasa acasa şi la o scoala particulara din Pitesti. Initial este indrumat catre o cariera militara, ajungând praporcic (port drapel) (3 april
ie 1838). Din 1841 studiaza la Paris, la Scoala Politehnica, şi audiaza cursurile unor intelectuali ca Jules Michelet şi Edgar Quinet, la College de France, "impreuna cu fratele sau mai mare, Dumitru, activeaza în cadrul Societatii studentilor români din Paris şi al însocierii Lazariene (care promova infiintarea de scoli în Principate) şi se înscrie în cele doua loji masonice ale radicalilor francezi, L'Athenee des Etrangers şi La Rose du parfait silence. Dupa participarea la începutul evenimentelor revolutionare din Paris vine în Ţara Româneasca (aprilie 1848), unde contribuie la declansarea Revolutiei.
Este secretar al guvernului revolutionar şi prefect al Politiei Capitalei (14 iunie - 13 septembrie 1848). Dupa înabuşirea Revolutiei pleaca în exil alaturi de alti militanti („generatia pasoptista"), unde continua lupta pentru modernizarea, Ţării şi unirea Principatelor. Republican convins, este acuzat (1853) de conspiratie împotriva împaratului Napoleon III şi de complicitate la atentatul împotriva acestuia („atentatul Or şini"). Scapa internându-se într-o clinica medicala (pâna în vara lui 1856). Se întoarce în Ţara în iulie 1857 şi are o contributie notabila la înfaptuirea unirii, facând parte din Adunarea Electiva care l-a ales ca domn pe A.I. Cuza (24 ianuarie 1859). Adept al unor reforme radicale şi imediate, nu este cooptat de Cuza în sferele mai înalte ale puterii acesta preferând sa se bazeze pe moderati ca Mihail Kogalniceanu. In toata domnia lui Cuza detine ca functie mai importanta portofoliul Finantelor (28 mai-5 iulie 1860, în guvernul Ţării Românesti). Este unul dintre liderii „monstruoasei coalitii", care reuseste îndepartarea lui Cuza de la conducerea tânarului stat român (10/11 februarie 1866). Abia dupa acest moment începe ascensiunea sa, plasându-se, pâna la sfârsitul vietii, în prim-planul vietii politice.
Cauta la Curtile regale ale Europei un principe care sa dea României prestigiul şi puterea de care avea nevoie, reuşind sa-l aduca în Ţara, clandestin, pe cel care avea sa devina regele Carol I. Lovindu-se de puternica personalitate a acestuia, pe care nu-l putea controla, nu ezita sa încurajeze miscarea antimonarhica de la Ploiesti (august 1870). Arestat şi judecat, în cele din urma este achitat, însuşi Carol afirmând ca autorii miscarii au abuzat „în mod criminal" de numele lui. Joaca un rol important în elaborarea şi adoptarea Constitutiei din 1866, fiind deputat sau senator în toate legislaturile pâna la 1888.
Ocupa mai multe portofolii ministeriale: la Finante (11 mai-13 iulie 1866; 27 octombrie 1867-16 noiembrie 1868; 27 aprilie-23 iulie 1876; 24 iulie 1876-27 ianuarie 1877; 15 iulie 1880-9 aprilie 1881), Interne (1 martie-4 august 1867; 13 noiembrie 1867-12 august 1868; 27 ianuarie 1877-26 mai 1878; 25 noiembrie 1878-5 iulie 1879; 25 ianuarie-1 august 1882; 23 iunie 1884-29 aprilie 1887). Lucrari Publice (26 martie-24 noiembrie 1878; 11 iulie 1879-23 octombrie 1880), Razboi (1 decembrie 1881-25 ianuarie 1882; 1 august 1882-23 iunie 1884) şi ad-int. în mai multe rânduri şi 18 mai multe ministere. Este seful celei mai lungi guvernari din istoria moderna a României (12 ani, iulie 1876-martie 1888, cu o întrerupere între 5 aprilie şi 9 iunie 1881), perioada când au loc mari evenimente politice, social-economice şi cultural-stiintifice, la care îşi aduce din plin contributia: participarea României la Razboiul de Independenta (1877), obtinerea independentei de stat şi a Dobrogei (1878), înfiintarea BNR (1881), modernizarea social-economica, dezvoltarea învatamântului, culturii şi stiintei (înfiintarea Academiei Române, în 1879), dezvoltarea infrastructurii rutiere şi crearea celei feroviare.
Participa la negocierile de la Livadia (Crimeea) cu cancelarul Gorceakov şi tarul Alexandru II, în vederea semnarii Conventiei româno-ruse (fapt petrecut ulterior la Bucuresti, la 4 aprilie 1877). Expune punctul de vedere al României la Congresul de Pace de la Berlin (1878), unde avea sa se consfinteasca independenta României.
Poarta discutii cu cancelarul Bismarck, în urma carora România se raliaza Puterilor Centrale (1883). Alaturi de Ca. Rosetti şi Dumitru Bratianu, este întemeietorul PNL (24 mai 1875) pe care il conduce 16 ani (pâna în 1883 avându-l copresedinte pe Ca. Rosetttti). Membru de onoare (19 martie 1885) al Academiei Române. A avut multi dusmani, asa cum numai un mare om politic poate avea, împotriva sa fiind organizate trei atentate, esuate (4 iulie 1878, 2 decembrie 1880 şi 3 septembrie 1886). Om politic prin excelenta, vizionar, om al ideilor, dar şi al actiunilor politice, a avut suficiente calitati încât sa poata fi con şiderat un mare om de stat. A fost, pentru o lunga perioada, a doua persoana ca influenta dupa regele Carol I şi a contribuit la asezarea României pe baze moderne. Regele însuşi avea cuvinte elogioase la adresa sa: „Marturisesc sincer, recunosc înalta capacitate a lui Ion C. Bratianu, talentele lui de om de stat şi mai ales devotamentul lui fata de printul sau". A creat conceptul „prin noi însine", punând la baza dezvoltării natiunii formarea unei burghezii nationale puternice. Admitea intrarea capitalului strain doar în cazuri exceptionale, când era „o mare nevoie, dar şi atunci reglementata astfel încât sa nu existe niciun neajuns".
Este autorul unor lucrari militante, în perioada pariziana: Memoire sur Empire d'Autriche dans la Question d 'Orient (1855), Memoire sur la şituation de la Moldo-Valachie depuis le Traite de Paris (1857). Au fost editate Din scrierile şi cuvântările lui IonC. Bratianu, 1821-1891 şi 1848-1868 (1903), Acte şi cuvântari (9 volume, 1930-1943) şi Pietre de granit la temelia României (1941).
Ion C. Bratianu Liste
irrelevant
broken