Petre Carp (nascut 29 iunie 1837, IaÅŸi - decedat 19 iunie 1919, comuna Tibanesti, judetul Vaslui). Diplomat ÅŸi om politic; presedinte al Partidului Constitutional-Junimist (1891-1907); presedinte al Partidului Conservator (21 aprilie 1907-14 mai 1913); presedinte al Consiliului de Ministri (7 iulie 1900-13 februarie 1901; 29 decembrie 1910-28 martie 1912).
Descendent al unei vechi familii boieresti din Moldova (amintita şi de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei), fiu al stolnicului Petre Carp învata la Franzo Sische Gymnasium din Berlin (scoala coloniei francezilor protestanti), apoi la Facultatea de Drept şi de Stiinte politice din Bonn, unde studiaza economia politica, filozofia, literatura şi istoria. Este unul dintre fondatorii Societatii Junimea (1864) di
n Iaşi, din care mai faceau parte Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti şi în cadrul careia se remarca, la început, prin critica literara şi traduceri din opera lui Shakespeare.
Prima sa functie este cea de auditor la Consiliul de Stat (1865), organism însarcinat cu elaborarea unor proiecte de legi la solicitarea guvernului şi cu rol consultativ în privinta tuturor proiectelor legislative initiate de acesta. Se numara printre membrii „monstruoasei coalitii", care a determinat abdicarea lui A.I. Cuza la 10/11 februarie 1866. Secretar al Locotenentei domnesti (N. Golescu, L. Catargiu, N. Haralambie) din 1866, sef al Agentiei diplomatice din Paris (26 mai 1866-4 august 1867).
Deputat din 1867, devine liderul gruparii conservatoare junimiste. Ocupa posturi ministeriale la Culte şi Instructiune Publica (30 ianuarie-30 martie 1876), Agricultura, Industrie, Comert şi Domenii (18 decembrie 1891-22 septembrie 1895). Reprezentant diplomatic al României la Viena (1871-1873) şi Roma (1873), trimis extraordinar şi ministru plenipotentiar la Viena (1882-1884), unde intermediaza întrevederea dintre Bismarck şi Ion C. Bratianu, care va duce la aderarea României la Tripla Alianta. Ia parte la constituirea (1881) gruparii disidente din Partidul Conservator, intitulata Junimistii, care va forma în 1891 Partidul Constitutional; conduce acest partid pâna în 1907, când se întoarce in „matca" Partidului Conservator. Presedinte al Partidului Conservator (21 aprilie 1907-14 mai 1913), într-o vreme când puterea economica şi politica a moşierilor români se apropia de sfârşit. In timpul primei sale guvernari 7 iulie 1900-13 februarie 1901), Ţara se confrunta cu o criza financiara pentru a carei rezolvare s-au luat şi unele masuri nepopulare, cum ar fi introducerea taxei pe producerea de tuica în gospodarii (care a determinat revolte ale Ţaranilor din zonele submontane), restrângerea cheltuielilor bugetare, vânzarea unor actiuni ale statului, concesionarea unor câmpuri petroliere, incercarea de a introduce noi impozite determina reactia dura a opozitiei şi, in cele din urma, demisia sa de la conducerea guvernului.
Al doilea guvern pe care îl conduce (29 decembrie 1910-28 martie 1912) promoveaza o bogata şi sustinuta activitate legislativa ce are în vedere modernizarea Ţării; sunt adoptate, între altele, Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurarilor meseriasului, Legea pentru întreprinderile mici şi mijlocii prelucratoare de materii prime agricole sau extrase din subsolul Ţării, Legea învatamântului superior, Legea pentru organizarea societatii de tramvaie Bucuresti. A fost unul dintre cei mai mari oratori români. Discursurile sale politice erau reci, caustice, lipsite de sentimentalisme şi încarcate de ironii fine. Considera ca în România politica trebuie facuta doar de persoane cu o stare materiala buna, singura care permite omului politic sa-şi apere convingerile, în caz contrar existând riscul unei „vulnerabilitati morale". Respingea conceptia burgheza a proprietatii, considerându-se un proprietar „autentic", nu unul „întâmplator" (de altfel, îşi administra şingur moşia, refuzând sa o arendeze). Critica „lipsa de munca" a românilor şi faptul ca „românul prea se vaita mereu de una sau de alta, în loc sa înfrunte lucrurile cu mai multa barbatie". Era adeptul unei modernizari în ritm moderat („Sa se mearga înainte, dar nu prea repede, pentru a da ideilor sadite vreme de a prinde radacini", 1879).
Spiritul sau critic, tinuta demna, moralitatea de necontestat şi intransigenta l-au facut un om politic dificil şi de aceea ocolit de cei care faceau diverse „jocuri" politice. La Consiliul de Coroana din 21 iulie 1914 a fost singurul lider politic ce s-a raliat pozitiei regelui Carol I, care solicita respectarea tratatului cu Puterile Centrale, tinut pâna atunci secret. Pentru aceasta atitudine regele i-a strâns calduros mâna şi i-a spus: „Esti un om de inima şi un adevarat barbat de stat". Işi mentine pozitia şi în 1916, la intrarea României în razboi declarând, în Consiliul de Coroana (14 august), spre uimirea tuturor, ca „ma voi ruga la Dumnezeu ca armata româna sa fie batuta, caci numai astfel va putea sa fie scapata România".
Desigur, explicatia acestei atitudini sta în afinitatea sa pentru cultura germana, încrederea în spiritul de organizare şi în capacitatile militare germane, dar şi în cunoscuta sa rusofobie (vedea razboiul ca o înfruntare între germanism şi panslavism). Capatase neîncredere în Rusia în vremea „colaborarii" din timpul Razboiului din 1877-1878; în 1877 se opusese în Parlament semnarii Conventiei privind trecerea trupelor ruse pe teritoriul României. Ulterior a elaborat un proiect de creare a unui sistem de fortificatii pe linia Focsani-Namoloasa în vederea apararii de un posibil atac rusesc, „fantoma cosmarurilor sale", asa cum se exprima C. Gane. Atunci când evenimentele i-au contrazis parerile şi românii au realizat Marea Unire, a declarat ironic ca „România are atâta noroc, încât nici nu are nevoie de barbati de stat". Posteritatea l-a judecat preponderent prin prisma atitudinii sale fata de intrarea României în razboi, ignorându-i contributia la viata politica de pâna atunci.
Casatorit cu Sevastia Cantacuzino, fiica lui Ion Cantacuzino, a avut o fata şi 4 baieti, unul dintre ei murind pe câmpul de lupta, în 1916, în Transilvania. Autor al lucrarilor: Reforma sociala (188Z), Era noua (1888), Exproprierea marii proprietati (1914), România şi razboiul european (1915) s.a.
Petre Carp Liste
irrelevant
broken