Dumitru C. Bratianu (nascut 1818, Pitesti - decedat 8 iunie 1892, Bucuresti). Jurist, diplomat ÅŸi om politic, presedinte al PNL (21 mai 1891-8 iunie 1892); presedinte al Consiliului de Ministri (10 aprilie-8 iunie 1881); presedinte al Adunarii Deputatilor (9 iunie 188l-21 octombrie 1882).
Fiu al stolnicului Constantin (Dinca) B. din Pitesti şi frate mai mare al lui Ion C. Bratianu, urmeaza Colegiul Sf. Sava din Bucuresti, apoi obtine bacalaureatul (1835) şi licenta în drept (1841) la Paris. In perioada pariziana frecventeaza cursuri de medicina şi pedagogie şi audiaza cursurile de la College de France ale lui Jules Michelet şi Edgar Quinet. Impreuna cu alti colegi de generatie (intrata în istorie ca „generatia pasoptista"), activeaza în Societatea pentr
u învatatura poporului român (august 1839) şi în Societatea studentilor români din Paris (decembrie 1845). Intra în Francmasonerie (ajunge la gradul de maestru) şi participa la evenimentele din Paris care prefateaza revolutia europeana de la 1848.
Revine în Ţara pentru a contribui la „trezirea" constiintelor prin popularizarea ideilor progresiste. Face parte din Comitetul revolutionar muntean (10 mai 1848), primind misiuni diplomatice pe lânga diferite cancelarii europene. In mai-iunie 1848 se afla la Pesta, unde propune guvernului revolutionar maghiar încheierea unei aliante şi, eventual, alcatuirea unei confederatii a popoarelor dunarene împotriva Austriei şi Rusiei, propunerea fiind refuzata. In iulie 1848 face parte dintr-o delegatie a revolutionarilor munteni care încearca sa obtina aprobarea portii pentru programul revolutionar (o varianta mai moderata a Proclamatiei de la Islaz), încercare esuata.
Dupa înfrângerea Revolutiei (12 septembrie 1848) pleaca în exil, fiind un activ militant, în presa vremii şi pe lânga oficialitatile europene, pentru unitatea nationala a românilor. Alaturi de alti pasoptisti fondeaza (1849), la Paris, Comitetul democratic român, Asociatia româna pentru conducerea emigratiei şi Comisia de propaganda nationala româneasca (septembrie 1850). Face parte şi din Comitetul central democratic european de la Londra (iunie 1850), care avea ca scop declansarea unei noi revolutii europene. La 14 august 1855, în contextul Razboiului Crimeei, propune premierului britanic Palmerston crearea unei armate de 50 000 de soldati în Principate, care sa participe la operatiunile împotriva Rusiei. La 20 aprilie 1856 (în timpul Congresului de Pace de la Paris) adreseaza un memoriu împaratului Napoleon III al Frantei, propunându-i unirea Moldovei şi a Ţării Românesti într-un stat independent, condus de un principe strain şi pus sub garantia colectiva a puterilor Europei.
Revine în Ţara în 1857 şi contribuie la unirea Principatelor (1859) ca membru în Adunarea Electiva a Ţării Românesti, care la 24 ianuarie voteaza dubla alegere a lui A.I. Cuza. în primii ani de dupa Unire este unul dintre cei mai activi diplomati trimişi în capitalele europene sa pledeze pentru recunoasterea deplinei uniri (este ministru de Externe, 26 ianuarie - 27 martie 1859 şi de Interne, 28 mai-13 iulie 1860, în guvernul Ţării Românesti). In perioada 1864-1866 activeaza în „monstruoasa coalitie" care a dus la abdicarea lui Cuza la 10/11 februarie 1866. In mai 1866 se afla ia Belgrad pentru a obtine sprijinul Serbiei în eventualitatea unei interventii turcesti şi pentru a procura munitii. Ca primar al Capitalei (1 martie 1866-9 martie 1867) înmâneaza cheile orasului noului domn, Carol I. Este vicepresedinte al Adunarii Constituante (1866), ministru al Cultelor şi Instructiunii Publice (1 martie-5 august 1867; participa la prima sedinta a Societatii Literare Române). Ministru al Lucrarilor Publice (1 martie 1867-13 noiembrie 1867), deputat (1866) şi senator (1876). Adept al neutralitatii României în timpul razboiului ruso-turc din 1877. In perioada octombrie 1878-8 iunie 1881 este trimis extraordinar şi ministru plenipotentiar al României la Istanbul. Prezideaza Consiliul de Ministri (10 aprilie-8 iunie 1881) care organizeaza festivitatile de proclamare a regatului şi de încoronare a lui Carol I ca rege al României, detiand în acela şi timp şi portofoliul Externelor. Indata dupa aceasta intra în coflict cu fratele sau, Ion C. Bratianu, caruia îi reproseaza tolerarea coruptiei. Creeaza o aripa disidenta în PNL, care formeaza Partidul Liberal Democrat, incercând formarea unei „opozitii unite", împreuna cu Partidul Liberal Consservator (condus de Lascar Catargiu şi George Vemescu) şi cu radicalii conduşi de Gheorghe Panu. Coalitia reuseste darâmarea guvernului Ion C. Bratianu 20 mart. 1888), dar imediat dupa aceasta cei doi frati se împaca.
Revine în PNL şi este ales presedinte al partidului (21 mai 1891-8 iunie 1892) dupa moartea fratelui sau, caruia nu i-a supravietuit multa vreme. Contemporanii l-au descris ca fiind un idealist entuziast, un destoinic diplomat, un patriot iubitor de „mândra şi necajita noastra patrie", cum o numea. Are o activitate publicista bogata (în gazete progresiste occidentale şi românesti) şi publica lucrari militante privind „Principatele Danubiene" la Paris şi Londra; în Ţara i-au aparut Chestiunea românilor de peste Carpati: Transilvania în fata pretentiilor Ungariei (1861), O datorie de constiinta catre Ţara mea (1877).
irrelevant
broken