Ioan Asan II (nascut 1196 - decedat iunie 1241, Târnovo, azi Veliko Târnovo, Bulgaria). Ţar vlaho-bulgar (1218-1241), fiul lui Asan.
In 1207, la moartea unchiului său Ioniţă Asan şi în urma ocupării tronului de la Târnovo de către vărul său Boril (1207-1218), Asan se refugiază la cumani. In 1218, cu concursul acestora, îl detronează pe Boril şi ocupă tronul. In timpul domniei lui Asan, Ţaratul Vlaho-Bulgar atinge puterea şi întinderea sa maximă. Pe plan extern, obiectivul fundamental al lui Asan l-a constituit ocuparea tronului de la Bizanţ şi instituirea unui Imperiu Vlaho-Bulgar pe Bosfor. Acest lucru l-a condus la o politică externă în care a oscilat între alianţa cu puterile catolice şi cea cu
statele greceşti, Imperiul Grec de Niceea şi Imperiul Grec de Thessalonik, ele însele aspirante la acţiunea de restaurare a Imperiului Bizantin. In 1226 a încheiat o alianţă cu împăratul de la Thessalonik, Theodoros I Angelos Dukas, cu sprijinul căruia a eliminat temporar prezenţa niceeană din Peninsula Balcanică.
Politica duplicitară promovată de Asan care, sperând să se insinueze pe cale paşnică la Constantinopol, se apropie de Imperiul Latin, asupra căruia îşi instaurează o veritabilă tutelă, îl aduce în conflict cu aliatul său, care urmărea acelaşi obiectiv. La 9 martie 1230, în bătălia de la Klokotnitza, de pe râul Mariţa, Asan îl zdrobeşte pe Theodoros I Angelos Dukas, pe care-l capturează şi îl orbeşte.
Cea mai mare parte a teritoriilor Imperiului de Thessalonik intră în componenţa statului său. Imperiul de Thessalonik, desfiinţat ca mare putere şi devenit un şimplu despotat, îi recunoaşte suzeranitatea. Statul său atinge întinderea maximă, ocupând un teritoriu delimitat de Marea Adriatică, Marea Egee şi Marea Neagră. In urma acestor succese, Asan este în culmea puterii sale. Titlul de „împărat al bulgarilor şi grecilor" pe care şi-l asumă acum confirmă o realitate certă, dar şi un scop. Puterea obţinută de Asan îl îndepărtează însă de ţelul său, ocuparea tronului de la Constantinopol, întrucât autorităţile latine, susţinute de papalitate, renunţă la tutela sa. în această şituaţie, în 1234 sau 1235, Asan încheie la Gallipoli o alianţă antilatină cu împăratul de Niceea, Ioan III Vatatzes Dukas. Forţele lor asediază fără succes Constantinopolul (1235-1236). Până la sfârşitul domniei, ţarul vlaho-bulgar va oscila între alianţa cu Niceea şi cea cu puterile catolice.
Moartea sa neaşteptată, survenită prin iunie 1241, a coincis cu marea invazie mongolă (1241-1242), care a lovit şi Ţaratul Vlaho-Bulgar, devenit vasal al Imperiului Mongol şi apoi al Hoardei de Aur. Sub urmaşii săi minori, Ţaratul Vlaho-Bulgar intră într-o criză ireversibilă.
In 1257 dinastia Asăneştilor se stinge. în deceniile următoare rolul vlahilor se estompează, statul devenind unul eminamente bulgar. Personalitate complexă şi contradictorie, Asan s-a afirmat ca suveranul vlaho-bulgar cel mai important. Titlul imperial asumat după 1230, când se afla în culmea puterii sale, este expresia indiscutabilă a acestei realităţi: „Eu, Ioan Asan, ţar şi autocrat al bulgarilor, credincios domnului nostru Hristos [...] m-am dus să port război în România, am învins armata greacă şi l-am prins pe împăratul şi domnul Theodoros Comnenos în persoană şi pe toţi boiarii săi. Şi am ocupat întregul teritoriu de la Adrianopol la Dyrrachium - grec, albanez şi sârb deopotrivă. Numai oraşele din vecinătatea Constantinopolului şi cetatea însăşi sunt în mâinile francilor. Dar şi ei au trebuit să se supună autorităţii mele imperiale, pentru că ei nu au alt împărat în afară de mine. Numai datorită mie mai supravieţuiesc ei, deoarece aşa a poruncit Dumnezeu".