Corneliu Manescu s-a nascut pe 6 februarie 1916 in PloieÅŸti si a decedat pe 26 iunie 2000 la BucureÅŸti. El a fost diplomat ÅŸi om politic comunist; membru al CC al PCR intre 1965-1980.
Despre viata sa:
Urmează cursurile liceale la Ploieşti şi pe cele universitare la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti (abandonând după trei ani de studiu), angajându-se apoi la Institutul Central de Statistică (februarie 1941-martie 1945). Activează în mişcarea comunistă din 1936, devenind membru de partid în 1944 şi asigurându-şi astfel o carieră de excepţie: şef al Direcţiei organizare şi instructaj din DSPA (1948-1950), general maior (1952) - fără a avea experienţa militară, locţiitor, apoi
şef al DSPA (1952-1955), vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Planificării (1955-1960).
Deputat în MAN intre 1965-1980, fără a avea pregătire diplomatică este numit ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al RPR în Ungaria (13 octombrie 1960-30 mai 1961), apoi ministru al Afacerilor Externe (21 martie 1961-23 octombrie 1972) în guvernul Ion Gheorghe Maurer, într-o perioadă în care România începuse să se distanţeze de URSS, reluând legăturile politice şi economice cu Occidentul.
Manescu a fost principalul executant al acestei politici, ce va cuprinde momente remarcabile precum: recunoaşterea Germaniei de Vest (1967) şi stabilirea de relaţii diplomatice la nivel de ambasadă, păstrarea unei poziţii echidistante între URSS şi China, ca şi între Israel şi statele arabe, poziţia onorabilă în cadrul crizei cehoslovace (1968). Diplomat înnăscut, rafinat şi plin de tact, Manescu este primul comunist ales preşedinte al celei de-a XX-a Sesiuni a Adunării Generale a ONU (19 septembrie 1967-23 septembrie 1968). Alături de Nicolae Ceauşescu va fi imaginea României în lume, până când acesta din urmă va refuza să mai împartă prestigiul cu altcineva.
Retrogradat în funcţii mai mult onorifice - ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al RSR în Franţa (15 martie 1977-9 aprilie 1982) şi reprezentant permanent la UNESCO (1979-1982) - este unul dintre semnatarii "Scrisorii celor şase", adresată lui Ceauşescu de foşti demnitari, căruia i se cerea adoptarea unor măsuri "pentru a opri procesele negative interne şi internaţionale care afectează naţiunea noastră". După revoluţie este ales senator (1990-1992).