Stefan Golescu s-a nascut in anul 1809 in Câmpulung-Muscel si s-a stins din viata pe 27 august 1874 in Nancy, Franţa. El a fost om politic; preşedinte al Consiliului de Miniştri al Ţării Româneşti (12 mai-11 iulie 1861), preşedinte al Consiliului de Miniştri al României (17 august 1867-29 aprilie 1868), preşedinte al Senatului (6 septembrie-15 noiembrie 1868); fiul marelui cărturar Constantin (Dinicu) Golescu; frate cu Nicoiae Golescu, văr cu Alexandru Golescu (Negru).
Despre viata sa:
începe învăţătura în casa părintească şi continuă la un pension din Geneva (1826-1829). Revenit în ţară, intră în cadrele armatei ca aghiotant (1834) al domnului Alexandru Dimitrie Ghica, ajungand maior în
1836. Devenit opozant al domnului, căruia îi adresează o scrisoare în care critica corupţia din administraţie, demisionează din armată. Ocupa diferite funcţii civile în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. Ca şi fratele său, devine adept al ideilor revoluţionare şi participă la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească, ca membru al Comitetului Revoluţionar. Este cooptat (11 iunie) în guvernul revoluţionar provizoriu ca titular la Departamentul Dreptăţii. Se numără printre semnatarii decretelor privind instituirea drapelului tricolor, formarea gărzilor naţionale, desfiinţarea rangurilor civile a cenzurii şi pedepsei cu bătaia sau cu moartea.
După reprimarea Revoluţiei (13 septembrie 1848) trăieşte în Apus, unde continuă să militeze pentru unirea Principatelor. Revenit în ţară în 1857, se află printre principalii reprezentanţi ai mişcării unioniste: deputat şi secretar al Adunării ad-hoc (septembrie 1857), a susţinut alegerea lui A.I. Cuza ca domn al Ţării Româneşti (24 ianuarie 1859), premisă pentru unirea deplină a Principatelor. Emisar pe lângă Conferinţa reprezentanţilor Puterilor garante de la Paris (26 martie-1 aprilie 1859), care recunosc, în "chip excepţional", dubla alegere. Membru al Comisiei Centrale de la Focşani (1859-1861), ministru de Interne şi preşedinte al Consiliului de Miniştri al Ţării Româneşti (12 mai-11 iulie 1861). Face parte din partida liberalilor radicali.
Participă la îndepărtarea lui Cuza (10/11 februarie 1866) de pe tronul României. Ulterior este prefect de Iaşi (14 martie-11 aprilie 1866), cu misiunea de a potoli eventualele mişcări separatiste generate de îndepărtarea lui Cuza; ministru al Afacerilor Străine (1 martie-4 august 1867) şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (17 august 1867-29 aprilie 1868), în acelaşi timp deţinând şi portofoliul Internelor (17 august-13 noiembrie 1867) şi al Afacerilor Străine (13 noiembrie 1867-29 aprilie 1868).
In timpul guvernării sale sunt adoptate Legea pentru pensionari, Legea pentru drumuri şi Legea pentru organizarea Poliţiei. Demisionează invocând motive de sănătate, dar în realitate sub presiunea Puterilor garante, care l-au acuzat de măsuri împotriva evreilor (intenţionase să promoveze un proiect de lege care să le interzică acestora stabilirea în sate, cumpărarea de imobile, arendarea sau exploatarea de moşii, vii, cârciumi, hanuri etc). Deputat (1866), senator (1868), preşedinte al Senatului (6 septembrie-18 noiembrie 1868).
irrelevant
broken