Miron Constantinescu (nascut 13 decembrie 1917, Chişinău - decedat 18 iulie 1974, Bucureşti). Sociolog, istoric, profesor, academician şi om politic comunist; membru al CC al PMR/PCR (21 octombrie 1945-25 iunie 1960; 12 august 1969-18 iulie 1974). După studii liceale la Arad urmează Facultatea de Filozofie a Univerşităţii Bucureşti (1934-1938), devenind în 1940 doctor cu teza Cauzele sociale ale răscoalei lui Horea. Apropiat şcolii sociologice a lui Dimitrie Gusti şi cercetător la Institutul de Ştiinţe Sociale (1939-1940), a fost unul dintre puţinii intelectuali care au îmbrăţişat de foarte tineri comunismul (convins de rolul de bastion antifascist al acestuia), înscriindu-se în UTCdR în 1935.
In anul următor
, în condiţiile dizolvării organizaţiei sub pretextul purificării ei de agenţi, se numără printre acei puţini studenţi care devin membri PCdR. Arestat şi condamnat la 10 ani închisoare pentru activitate comunistă (1941), devine, în lagărul de la Târgu-Jiu, unul dintre colaboratorii indispensabili ai lui Gheorghiu-Dej, dar se va apropia după eliberare (23 august 1944) de Ana Pauker. Devenit cel mai tânăr membru al Biroului Politic, activează ca redactor-şef şi director al „Scânteii" (1944-1949) şi profesor universitar la Universitatea Bucureşti (1948-1951), la conducerea catedrelor de materialism dialectic şi istoric şi istoria filozofiei.
Deputat în Adunarea Deputaţilor (1946-1948), apoi în MAN (1948-1961). începând cu 1947 ocupă şi importante funcţii în conducerea statului: subsecretar de Stat la Ministerul Educaţiei Naţionale (30 decembrie 1947-14 aprilie 1948), ministrul Minelor şi Petrolului (15 aprilie 1948-23 aprilie 1949), preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării (23 aprilie 1949-4 octombrie 1955), vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (20 august 1954-28 martie 1957) şi ministru al învăţământului (24 noiembrie 1956-16 iulie 1957). Părtaş deopotrivă cu Gheorghiu-Dej la toate ororile perioadei staliniste, a fost complice atât la arestarea (1948) şi asasinarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu (1954), cât şi la orchestrarea acuzaţiilor împotriva "deviaţioniştilor" Ana Pauker, Vaşile Luca şi Teohari Georgescu (1952). Cu toate acestea, experienţa acumulată în funcţiile de conducere, setea de putere şi credinţa în superioritatea sa politică l-au determinat să lanseze câteva atacuri contra primului secretar al partidului, Gheorghiu-Dej.
Mai întâi in 1951, când Stalin şi-a exprimat nemulţumirea faţă de lipsa de vigilenţă revoluţionară a lui Dej în descoperirea titoiştilor şi sioniştilor, Constantinescu, prezent la discuţie a replicat: „El este un om sentimental, trebuie şi la noi o mână de fier". După moartea lui Stalin îşi cultivă imaginea de luptător pentru liberalizare în partid şi promotor al unei noi politici culturale, având contacte cu intelectuali de marcă ai perioadei interbelice. Prezentarea raportului secret al lui Hruşciov ce ameninţa poziţiile vechilor lideri stalinişti îi determină pe Constantinescu şi Iosif Chişinevschi să încerce destalinizarea, acuzându-l pe Dej că a urmat principii şi a folosit metode staliniste (abuzurile Securităţii, slăbirea rolului partidului din cauza cultului propriei personalităţi, „anormalităţile" din Ministerul de Interne). Pus în defensivă la şedinţele Biroului Politic din 3, 4, 6 şi 12 aprilie 1956, Gheorghiu-Dej este apărat de Alexandru Drăghici şi Chivu Stoica care i-au reamintit lui Constantinescu propria implicare. Izolaţi şi fără a dispune de mijloace de presiune asupra colegilor din Biroul Politic, chiar dacă probabil aveau sprijinul Kremlinului, Constantinescu şi I. Chişinevschi vor fi înlăturaţi din posturile lor în Plenara CC din 28 iunie-3 iulie 1957 (când Gheorghiu-Dej s-a folosit de creditul politic câştigat manifestându-şi fidelitatea faţă de Moscova în timpul revoltei maghiare), „pentru exprimarea unor grave opinii antipartinice îndreptate împotriva unităţii partidului şi a conducerii sale", „subminarea politicii partidului şi statului" şi conlucrare strânsă cu Ana Pauker. Căderea sa şi trimiterea la „munca de jos" a coincis cu un nou val de teroare, având ca ţintă mai ales intelectualii, şi cu un crescut dogmatism în viaţa culturală.
In anii ce au urmat ocupă posturi de conducere în mai multe instituţii: Institutul de Cercetări Economice al Academiei RPR, Institutul de Istorie al Partidului, Institutul de Istorie Nicolae Iorga, Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice Bucureşti.
Reabilitat de Nicolae Ceauşescu, revine la conducerea Ministerului învăţământului (19 august 1969-28 februarie 1970) şi în CC al PCR. Imbină cariera universitară (la Universitatea Bucureşti şi Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice Ştefan Gheorghiu) cu cea politică: deputat în MAN 1970-1974), preşedinte al MAN (30 martie-18 iulie 1974) şi vicepreşedinte al Consiliului de Stat (24 noiembrie 1972-30 martie 1974).
Membru al Academiei RSR (1974) a scris mai multe lucrări privind istoria românilor, sociologia şi economia politică: Cercetări sociologice contemporane (1966); Sociologia generala. Probleme, ramuri, orientări (1968); Din istoria Transilvaniei 1959-1963); Desăvârşirea statului naţional unitar român (1968); Istoria Românieii. Compendiu (1971); Etudes d'histoire contemporaine de la Roumanie (1970-1971); Istoria învăţământului în România (1971).
Nu exista site-uri adaugate inca pentru miron_constantinescu. Daca esti un webmaster de site sau blog si ai o pagina interesanta pe care vrei sa o recomanzi, te invitam sa o adaugi aici pentru a fi inclusa.
Adauga intai link-ul catre famouswhy pe site-ul tau si apoi trimite spre aprobare.
Link-ul o sa fie verificat si validat de editorii site-ului in urmatoarele 48 de ore.
Miron Constantinescu (nascut 13 decembrie 1917, Chişinău - decedat 18 iulie 1974, Bucureşti). Sociolog, istoric, profesor, academician şi om politic comunist; membru al CC al PMR/PCR (21 octombrie 1945-25 iunie 1960; 12 august 1969-18 iulie 1974). După studii liceale la Arad urmează Facultatea de Filozofie a Univerşităţii Bucureşti (1934-1938), devenind în 1940 doctor cu teza Cauzele sociale ale răscoalei lui Horea. Apropiat şcolii sociologice a lui Dimitrie Gusti şi cercetător la Institutul de Ştiinţe Sociale (1939-1940), a fost unul dintre puţinii intelectuali care au îmbrăţişat de foarte tineri comunismul (convins de rolul de bastion antifascist al acestuia), înscriindu-se în UTCdR în 1935. 
irrelevant
broken