Ion Antonescu s-a nascut pe data de 2 iunie 1882, la Piteşti si a decedat 1 iunie 1946, in închisoarea Jilava). Mareşal, preşedinte al Consiliului de Miniştri (4 septembrie 1940 - 23 august 1944) şi conducător al statului român (6 septembrie 1940 - 23 august 1944); una dintre cele mai controversate personalităţi ale istoriei României.
Descendent al unei familii cu tradiţii militare, urmează Şcoala Specială de Cavalerie din Târgovişte (1906), apoi Academia Militară de la Saint-Cyr (Franţa, 1911, ca şef de promoţie) şi Şcoala Superioară de Război (1913). Parcurge rapid ierarhia militară, ajungând general de corp de armată (1940), general de armată (1941) şi mareşal (22 aug. 1941). Are un rol important în Primul Război Mondial, când participă la elaborar
ea planurilor de apărare a Moldovei, ca şef al secţiei Operaţii a Marelui Cartier General al Armatei; este decorat de regele Ferdinand cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa a IlI-a.
In perioada interbelică este comandant al Şcolii Speciale de Cavalerie de la Târgovişte (1920-1922), al Centrului de Instrucţie al Cavaleriei din Sibiu (1922-1926) şi al Şcolii Superioare de Război (1927-1928; 1931-1933). Totodată, primeşte misiuni de ataşat militar pe lângă legaţiile României din Paris (1922-1923) şi Londra (1924-1926). Şef al Marelui Stat Major al Armatei (1 decembrie 1933 - 11 decembrie 1934). Se impune opiniei publice ca personalitate puternică, austeră şi autoritară, iar ca ministru al Apărării (28 decembrie 1937 - 30 martie 1938) critică politica regelui Carol al II-lea, care îl va interna la mănăstirea Bistriţa (iulie-august 1940). In contextul crizei politice generate de pierderile teritoriale din 1940, la 4 septembrie 1940 este însărcinat de regele Carol II să formeze un nou guvern.
Evenimentele se precipită, a doua zi regele suspendă Constituţia din 1938, dizolvă Parlamentul şi îi acordă puteri depline, fiind desemnat conducător al statului. La solicitarea sa, regele abdică (6 septembrie) şi părăseşte ţara, tronul fiind cedat fiului său, Mihai. Ajuns la conducerea statului, Antonescu încearcă mai întâi să coopteze la guvernare cele două partide importante, PNŢ şi PNL, care refuză oferta.
In aceste condiţii, se bazează pe o alianţă cu Mişcarea Legionară, guvernarea alături de legionari dovedindu-se însă imposibilă din cauza dorinţei acestora de a prelua controlul întregului aparat de stat. Astfel, în ianuarie 1941, după înăbuşirea rebeliunii legionare, cu asentimentul lui Hitler, îi îndepărtează pe aceştia din guvern şi formează un nou cabinet, din militari şi tehnicieni (27 ianuarie 1941). In politica externă s-a văzut în situaţia de a nu avea alternative, o alianţă cu Germania fiind singura variantă posibilă în contextul politic şi militar al sfârşitului de an 1940 şi şingura de la care se spera atunci reîntregirea ţării cu teritoriile luate de URSS (Basarabia si Nordul Bucovinei) şi anularea Dictatului de la Viena în urma căruia NV Transilvaniei fusese atribuit Ungariei. La 23 noiembrie 1940 România aderă la Pactul Tripartit (Germania, Italia, Japonia), iar la 22 iunie 1941 intră în război alături de Germania, împotriva URSS. Proclamaţia către Armată conţinea îndemnul mobilizator: „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi...". Succesul eliberării Basarabiei şi Nordul Bucovinei a fost urmat de trecerea Nistrului şi de continuarea războiului dincolo de frontierele teritoriilor româneşti, dorindu-se o participare cât mai importantă a României la înfrângerea URSS, pentru obţinerea unor condiţii cât mai favorabile la încheierea păcii. In august 1941 este înaintat la gradul de mareşal şi primeşte Ordinul Mihai Viteazul, clasele a II-a şi I, pentru eliberarea teritoriilor româneşti. Pe plan politic, deşi partidele politice erau oficial interzise, manifestă îngăduinţă faţă de activitatea conducătorilor naţional-ţărănişti şi liberali.
In anii participării la război, având în vedere alianţa cu Germania şi propriile convingeri, promovează o politică antisemită constând în interzicerea unor drepturi, execuţii şi deportarea în Transnistria (au fost deportaţi circa 126 000 de evrei, din care au supravieţuit circa 51 000, conform rapoartelor Jandarmeriei). Nu a fost adeptul „soluţiei finale", preferând soluţia emigrării evreilor în Palestina. România a fost astfel una dintre puţinele ţări aliate ale Germaniei care nu şi-a predat cetăţenii evrei acesteia pentru a fi internaţi în lagărele de exterminare. Politica de „curăţare etnică" a României i-a inclus şi pe romi, fiind deportaţi în Transnistria circa 25 000 (din care supravieţuiesc doar jumătate). Infrângerea de la Stalingrad şi defensiva care a urmat l-au făcut să înţeleagă că războiul este pierdut şi să caute o oportunitate de a ieşi din conflict prin tratative purtate cu Aliaţii occidentali, SUA şi Marea Britanie, de la care aştepta asigurări că România nu va intra în sfera de influenţă sovietică. Neprimind asigurările cerute, a amânat luarea unei decizii privind ieşirea din război până când şituaţia pe front a devenit foarte periculoasă, pătrunderea Armatei Roşii în Basarabia şi Nordul Moldovei (martie 1944) putând duce la ocuparea propriu-zisă a ţării. La 20 iunie 1944, partidele din Opoziţie, PNŢ, PNL, PSD şi PCdR au format o coaliţie, Blocul Naţional Democrat, care îşi propunea înlăturarea sa, încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite şi revenirea la un regim democratic. Decisivă a fost, în cele din urmă, acţiunea regelui Mihai, care a dispus arestarea sa la 23 august 1944 şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Arestat de garda de la Palat, a fost predat sovieticilor (septembrie 1944), care l-au ţinut în URSS aproape doi ani, după care a fost readus în ţară (aprilie 1946) şi judecat pentru crime contra păcii, crime împotriva umanităţii şi „crimă de dezastrul ţării".
Condamnat la moarte de instanţa numită „Tribunalul Poporului" la 17 mai 1946, a fost executat lângă închisoarea Jilava, alături de alţi trei colaboratori, Gheorghe Alexianu, Constantin (Piki) Vasiliu şi Mihai Antonescu. Condamnarea pentru crime contra păcii a fost casată parţial la 5 decembrie 2006 de Curtea de Apel Bucureşti, decizia specificând faptul că agresiunea URSS din 1940 justifica intrarea în război.
Dacă în istoriografia universală este aproape unanimă condamnarea sa, ca aliat al lui Hitler, în cea românească se numără printre cele mai controversate personalităţi: i-au fost reproşate de către legionari îndepărtarea lor de la conducerea României, de către comunişti războiul împotriva URSS şi cooperarea militară cu Germania nazistă, de către lideri democraţi ca Iuliu Maniu continuarea războiului dincolo de Nistru şi tergiversarea ieşirii din război, iar de către cercurile de la Palat limitarea prerogativelor regale. Istoricii români au fost preocupaţi de atitudinea sa antisemită, de interpretarea actului de la 23 august 1944 şi de natura regimului antonescian: dictatură militară, dictatură fascistă, dictatură moderată sau doar regim autoritar? Pentru unii criminal, pentru alţii erou naţional şi martir al neamului său.
In istoriografia „oficială" a fost mai întâi diabolizat (în perioada comunismului stalinist), apoi reabilitat neoficial (în ultimele două decenii ale regimului comunist, când autoritarismul, naţionalismul şi antisovietismul său conveneau puterii), mitizat de unii istorici şi oameni politici în primul deceniu al tranziţiei, când au apărut lucrări apologetice, demitizat şi condamnat după 2001, când precumpănitoare a devenit atitudinea sa faţă de evrei. In continuare, unii consideră că orice „judecată" la care este supus trebuie să se raporteze la condiţiile politice interne şi externe în care şi-a desfăşurat activitatea, în timp ce alţii cred că trebuie judecat în numele unor valori universal valabile şi acum şi atunci (chiar şi în vreme de război), precum dreptul la viaţă şi libertate.
Ion Antonescu Liste
irrelevant
broken