Ioan Inochentie Micu-Klein s-a nascut in anul 1692 in Sadu, judetul Sibiu si a decedat pe 23 septembrie 1768 la Roma. El a fost episcop unit (greco-catolic) al Blajului intre 1728-1751.
Despre viata sa:
Iniţiatorul luptei pentru drepturile politice şi naţionale ale românilor din Transilvania. Era primul dintre cei patru fii ai lui Oprea şi Ana Micu, ţărani din satul Sadu, judetul Sibiu. Intrucât nu a vorbit până pe la 15-16 ani, a fost considerat mut. Foarte probabil, primele noţiuni de scris, citit şi socotit le-a primit în satul natal chiar de la tatăl său.
Studiază în cadrul ÅŸcolii unei mănăstiri iezuite din Sibiu (1707-1717), iar apoi la Colegiul iezuit din Cluj (1717-1724). Intre 1724 ÅŸi 1729 ÅŸi-a desÃ
„Æ’vârÅŸit studiile teologice, alături de alÅ£i 12 tineri români, la Seminarul călugărilor iezuiÅ£i din Tyrnavia (Slovacia).
La 4 iunie 1728, înainte de a-şi termina studiile, Sinodul Bisericii Greco-Catolice îl alege episcop; avea 36 de ani. A rămas la Tyrnavia până la 12 iulie 1729, când şi-a încheiat studiile. La 25 februarie 1729, împăratul Carol VI îl numeşte episcop şi consilier al său, iar în septembrie îi acordă titlul de baron. La 25 octombrie/5 noiembrie 1730 este consacrat episcop în mănăstirea greco-catolică ruteană Sf. Nicolae din Munkâcs.
Intre 1731 şi 1732 se află la Viena, unde adresează curţii imperiale opt memorii, supplex libellus, cerând punerea. In aplicare a Diplomelor Leupoldine din 1699 şi 1701, privitoare la drepturile românilor. Incă din această epocă îşi cristalizează programul politic şi naţional pe care-l va urma consecvent de acum înainte. La 27 septembrie 1732 este instalat la Făgăraş. Ca membru al Dietei Transilvaniei, din februarie 1733, declanşează o luptă asiduă pentru recunoaşterea drepturilor politice şi naţionale ale românilor. Lupta pornită de el din cadrele bisericii, pe firul perspectivelor deschise de unire, este curând lărgită la cadrele naţionale, fiindu-i trasată o ţintă precisă, naţională: naţiunea română să nu mai fie numită "tolerată" şi să fie reaşezată între fiii ţării şi numărată între Stări, fiind recunoscută astfel şi ea ca naţiune politică, egală în drepturi cu celelalte trei. Lupta pentru drepturile clerului, decurgând din avantajele oferite de unire, este îmbinată cu lupta pentru naţiunea sa, noţiunile cler şi naţiune devenind astfel inseparabile. Opoziţia marii nobilimi, care îl ameninţă chiar cu moartea, face însă ca împlinirile să fie minore.
între 1734 şi 1736 este din nou la Viena, unde depune noi memorii privitoare la situaţia românilor. La baza luptei sale politice punea două principii: a) numărul mare al românilor care, conform drepturilor naturale şi justiţiei distributive, afirmă că acela care contribuie la sarcini trebuie să şi beneficieze de rezultatele lor; b) vechimea românilor de la Traian. Obţine acum schimbarea domeniilor Gherlei şi Sâmbetei de Jos cu domeniul Blajului, unde va strămuta în 1737 reşedinţa episcopală. Conform unui decret imperial din 21 august 1738, domeniul Blajului era atribuit definitiv Episcopiei Unite cu următoarele condiţii: jumătate din veniturile domeniului reveneau Episcopiei, iar cealaltă jumătate se atribuia unei mănăstiri ce urma a fi înfiinţată cu 11 călugări (care vor constitui conşistoriul episcopesc), unui Seminar cu 20 de alumni (bursieri internişti) pe lângă mănăstire şi către trei tineri trimişi la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. Cu acest prilej cumpără o copie a lucrării lui Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor, pe care o găsise întâmplător la un negustor din Sankt Petersburg şi pe care o aduce la Blaj.
Intreprinde a treia călătorie la Viena (1742-1743), prilej cu care adresează noii împărătese Maria Tereza alte memorii. In urma demersurilor sale, la 9 septembrie 1743, printr-o diplomă imperială, se dispune atribuirea unui loc de casă şi biserică pentru preoţii uniţi, fiii de iobagi români să aibă dreptul de a studia în şcoli, nobilii români să fie acceptaţi în funcţii, iar iobagii să nu mai fie maltrataţi. Printr-un nou decret din 1744, nobilii români au fost incluşi în cadrul naţiunilor recepte. In acelaşi an, în Transilvania se produce puternica mişcare împotriva unirii condusă de călugărul sârb Visarion Sarai. Lupta naţională declanşată de Micu-Klein i-a atras numeroşi duşmani care, profitând şi de situaţia tulbure din Transilvania, determină chemarea lui la Viena (iulie 1744) pentru a fi supus unei anchete.
In septembrie 1744, însoţit de colaboratorii săi, Petru Pavel Aron şi Petru Pop din Daia, soseşte la Viena, unde este supus anchetei unei comişii imperiale constituite anume în acest scop, care îi pretinde să răspundă la 82 de întrebări. La unele dintre ele episcopul a răspuns, la altele însă a refuzat să răspundă, respingându-le cu indignare. In timpul anchetei, la 9 decembrie 1744 fuge la Roma pentru a-şi justifica acţiunile în faţa papei Benedict XIV şi pentru a se pune sub protecţia acestuia. Actul său a determinat Curtea imperială să solicite depunerea sa. I se interzice totodată revenirea în Transilvania şi este ameninţat cu arestarea.
In 1745, din Roma, adresează împărătesei ultimul său memoriu, care nu este însă luat în considerare. In următorii ani va încerca să obţină dreptul de a reveni în scaunul său episcopal. Asemenea tentative sunt făcute îndeosebi în anii 1746-1747, dar toate demersurile sale sunt respinse de Viena. In condiţiile în care tulburările din cadrul Episcopiei Române Unite din Transilvania se intensifică, la cererea papei, la 7 mai 1751 îşi prezintă demisia, rămânând mai departe la Roma. Stima de care se bucura în rândul românilor din Transilvania reiese cu pregnanţă în 1764 când, la moartea episcopului Petru Pavel Aron, arhiereul aflat în exil primeşte în cadrul sinodului electoral 72 de voturi, în timp ce contracandidatul său, Atanasie Rednic, deşi obţine doar 9 voturi, este preferat de împărăteasa Maria Tereza.
Bătrân şi bolnav, Micu-Klein moare la 76 de ani şi este înmormântat în biserica numită Madonna del Pascolo. In 1997 rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse la Blaj şi reînhumate în Catedrala Sf. Treime, ctitoria sa.
irrelevant
broken