Constantin Argetoianu s-a nascut pe data de 3 martie 1871, in Craiova si a decedat pe 6 februarie 1953, in închisoarea Sighet. Diplomat şi om politic; preşedinte al Consiliului de Miniştri (28 septembrie - 23 noiembrie 1939); preşedinte al Senatului (15 iunie 1939 - 5 septembrie 1940).
Fiul generalului de divizie şi omului politic conservator Ioan Argetoianu descendent al unei influente familii boiereşti. Işi face studiile superioare la Paris (1888-1896), unde îşi susţine licenţa în drept şi litere şi doctoratul în medicină, domenii în care nu a profesat. Şi-a folosit însă cunoştinţele în cariera diplomatică şi politică. Ocupă la început diverse funcţii în diplomaţie, de la ataşat la prim
-secretar de legaţie, la reprezentanţele diplomatice ale României la Istanbul, Roma, Viena, Sankt Petersburg şi Paris (în intervalul 1898-1913). Conduce delegaţia română la preliminariile Tratatului de Pace de la Buftea (martie 1918). Işi începe cariera politică în cadrul Partidului Conservator (1913-1918), pentru ca la sfârşitul războiului să participe la fondarea Ligii Poporului (ulterior, Partidul Poporului), formaţiune aflată sub conducerea mareşalului Alexandru Averescu.
In 1923 conduce o aripă disidentă care fuzionează cu Partidul Naţionalist Democrat al lui Nicolae lorga, rezultând Partidul Naţionalist al Poporului. După fuziunea PNP cu Partidul Naţional condus de Iuliu Maniu (martie 1925), părăseşte formaţiunea, ulterior (din 1927) orientându-se către PNL, din care este exclus în 1930. La 8 iunie 1932 îşi fondează propria formaţiune, Uniunea Agrară (transformată în Partidul Agrar), cu o influenţă modestă în viaţa politică. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial înfiinţează Uniunea Naţională Muncă şi Refacere (1946-1948), partid fără nicio şansă în noul context politic. Permanent în centrul aranjamentelor politice, a obţinut portofolii ministeriale în diverse guverne: ministru al Justiţiei (29 ianuarie - 27 februarie 1918), Finanţelor (13 martie - 13 iunie 1920) şi Internelor (13 iunie 1920 - 13 dececembrie 1921) în guverne conduse de Al. Averescu, al Agriculturii şi Domeniilor (4-20 iunie 1927; 22 iunie 1927 - 3 noiembrie 1928) în guvernele Barbu Ştirbei, Ion I.C. Brătianu şi Vintilă I.C. Brătianu; din nou la Finanţe (18 aprilie 1931 - 31 mai 1932) în guvernul Nicolae lorga. Adept al unui sistem autoritar de conducere, a încurajat şi sprijinit instaurarea regimului autoritar carlist, fiind răsplătit cu noi funcţii: ministru al Industriei şi Comerţului (10 februarie - 30 martie 1938) în guvernul Miron Cristea, consilier regal (30 martie 1938 - 5 septembrie 1940), preşedinte al Consiliului Superior Economic (din 8 aprilie 1938), preşedinte al Senatului (15 iunie 1939— 5 septembrie 1940), preşedinte al Consiliului de Miniştri (28 septembrie - 23 noiembrie 1939) şi ministru al Afacerilor Străine (28 mai - iulie 1940) în guvernul Gh. Tătărescu.
Cele mai importante acţiuni ale sale, ca ministru, au fost arestarea -aflându-se la conducerea Internelor - celor 111 delegaţi comunişti care au votat afilierea necondiţionată la Internaţionala a III-a, comunistă, în cadrul Congresului de transformare a Partidului Socialist în Partidul Comunist din România (8-12 mai 1921) şi iniţierea Legii conversiunii datoriilor agricole (adoptată în aprilie 1932), pe când se afla în fruntea ministerului Agriculturii şi Domeniilor. Ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, a finalizat acţiunile represive la adresa legionarilor începute de predecesorul său, generalul Gheorghe Argeşanu, după asasinarea premierului Armând Călinescu şi a rezolvat problema tranzitului refugiaţilor, tezaurului şi autorităţilor poloneze, la începutul războiului. Totodată, s-a ocupat de reorganizarea primului partid unic din istoria ţării, Frontul Renaşterii Naţionale, aflat sub autoritatea regelui Carol II. Ca ministru al Afacerilor Străine în guvernul Tătărescu, a participat la cele două Consilii de Coroană din 27 ianuarie 1940, unde a susţinut ideea cedării vremelnice a Basarabiei şi Bucovinei de Nord către sovietici.
In aprilie 1944, anticipând ocupaţia sovietică, s-a retras în Elveţia, de unde a revenit în noiembrie 1946, se pare, datorită îndemnurilor ambasadorilor american şi britanic la Berna. Instaurarea comunismului s-a tradus, în biografia sa, prin confiscarea tuturor proprietăţilor, arestarea la 5/6 mai 1950 şi moartea în închisoarea Sighet.
Om cu o vie inteligenţă şi un real talent literar, a fost vehement contestat atât dinspre extrema stângă (pentru arestarea delegaţilor comunişti, în 1921), cât şi dinspre extrema dreaptă (pentru represaliile antilegionare, sprijinirea regimului carlist, acceptarea cedării Basarabiei şi Bucovinei de Nord). I s-au reproşat setea de putere, oportunismul, lipsa de moralitate, trecerea prin diverse partide politice.
Grigore Gafencu afirma despre el că este setos de putere mai mult decât oricare alt politician, „dispreţuitor al oricărui scrupul", om fără „nicio îngrădire de conştiinţă", dar totuşi „capabil de emoţii şi de înduioşări sentimentale", iar avocatul socialist N.D. Cocea (îndată după episodul arestării comuniştilor), într-un discurs din Camera Deputaţilor (2 iunie 1921), afirma că „omul acesta... n-are nicio convingere, nici reacţionară, nici democratică". Autor al unor lucrări în domeniul economic (Marea noastră proprietate şi exproprierea, 1913; în jurul valutei noastre, 1923; Statul agrar, 1933; în jurul asanării economice, 1934) şi politic; Problema constituţională, 1923; îndrumări politice, 1924; Naţionalism şi internaţionalism, 1929; Vitalitatea regimului republican şi democratic în Franţa, 1929; Pe urmele trecutului, 1938), precum şi al volumelor memorialistice Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri (1871-l934) şi însemnări zilnice (1935-39).
Constantin Argetoianu Liste
irrelevant
broken