Nicolae Iorga s-a nascut pe data de 17 iunie 1871 in Botoşani si s-a stins din viata pe 27 noiembrie 1940 in satul Strejnicu, comuna Târgşoru Vechi, judetul Prahova. El a fost istoric, publicist, scriitor, academician şi om politic; preşedinte al Consiliului de Miniştri in perioada 18 aprilie 1931-31 mai 1932; preşedinte al Adunării Deputaţilor intre 9 decembrie 1919-26 martie 1920 şi al Senatului (9-l3 iunie 1939).
Despre viata sa:
Fiu al avocatului Nicu Iorga ÅŸi al Zulniei Arghiropol, traducătoare din literatura Vanceză. Manifestă o precocitate ieÅŸită din comun, atfel încât la 18 ani era licenÅ£iat al Facultăţii de Litere ÅŸi Filozofie a Universităţii din IaÅŸi (terminată într-iun singur an). IÃ…Å
¸i desăvârÅŸeÅŸte studiile în FranÅ£a, ca diplomat al înaltei Åžcoli de ÅžtiinÅ£e Politice din Paris (1892) ÅŸi în Germania, la Berlin ÅŸi Leipzig, unde îşi ia doctoratul în filozofie (1893).
La 24 de ani (1895) era profesor titular la Catedra de istorie medievală, modernă şi contemporană a Facultăţii de Litere ş i Filozofie a Universităţii din Bucureşti. Se implică în organizarea unor instituţii de cercetare istorică: membru fondator al Institutului de Studii Sud-Est Europene (1914), al Institutului de Studii Bizantine şi al Institutului de Istorie Universală (în 1937; în prezent institutul, sub egida Academiei Române, îi poartă numele); a contribuit la înfiinţarea unor instituţii culturale româneşti în străinătate: Şcoala română de la Paris (1920), situată în cartierul Fon tenay-aux-Roses (Franţa) şi Casa Română din Veneţia (1930). Are o activitate ştiinţifică neegalată de un alt istoric român, cel puţin cantitativ: autor a 1.003 volume, 12.755 de articole şi studii, 4.963 de recenzii; editor al unor corpusuri de documente. Membru corespondent (1897) şi titular (1910) al Academiei Române, preşedinte al Secţiunii de Istorie a acesteia (1924-1927).
Conferenţiază la marile universităţi ale lumii şi este ales membru a zeci de academii şi institute din străinătate. Pe lângă toate acestea este şi un mare gazetar şi publicist (înfiinţează publicaţii ca "Sămănătorul", "Cuget clar", "Neamul românesc", "Revista istorică" etc). In preajma sa se formează mulţi tineri istorici, alcătuind o adevărată şcoală. Opera sa istorică cuprinde contribuţii în mai toate problemele de istorie a românilor: a scris sinteze, monografii de; oraşe, de domnii, de familii, istoria bisericii, armatei, comerţului, literaturii, tipăriturilor etc. In domeniul istoriei universale a fost preocupat de zona Balcanilor şi de Bizanţ. Deşi nu a subordonat istoria unui sistem filozofic, considera că factorul spiritual este determinant în istorie şi că există anumite constante care străbat toată istoria (ca, de exemplu, ideea de libertate). A cutreierat marile metropole europene căutând în arhive documente cu privire la istoria românilor. Munca i-a fost facilitată de cunoaşterea limbilor clasice şi a majorităţii limbilor europene moderne (alături de B.P. Hasdeu, considerat cel mai mare poliglot român).
Locuieşte mulţi ani şi scrie în casa sa de la Vălenii de Munte, loc de pelerinaj încă din timpul vieţii sale pentru românii dornici de cultură şi istorie. Din 1922 inaugurează seria cursurilor de vară de aici. Pentru toate acestea a fost numit "învăţător" şi "apostol" al neamului. Intreaga sa operă ştiinţifică evidenţiază originalitatea civilizaţiei şi culturii româneşti, trăsăturile definitorii ale poporului român în context european. Participă din plin la viaţa culturală a ţării: animator al Ateneului Român, conducător al Ligii Culturale (din 1919), preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice (din 1919); rector al Universităţii Bucureşti (1929). Se implică şi în viaţa socială şi politică a ţării. Alături de A.C. Cuza fondează (23 aprilie 1910) Partidul Naţionalist Democrat, care avea un program de esenţă conservator-junimistă ce prevedea soluţionarea problemei agrare nu printr-o nouă reformă, ci prin refacerea împroprietăririi din 1864 prin restituirea pământurilor uzurpate de străini (care trebuiau împiedicaţi să se stabilească la sate), protejarea comercianţilor, meseriaşilor şi industriaşilor români în faţa concurenţei străinilor şi o politică externă independentă de marile puteri şi de apropiere de ţările balcanice.
In 1918 cele două personalităţi se despart, se pare din cauza antisemitismului mult mai accentuat la A. C. Cuza. Constituie, împreună cu Constantin Argetoianu, Partidul Naţionalist al Poporului, care fuzionează cu Partidul Naţional condus de Iuliu Maniu (25 ianuarie 1925). Neagreând ideea fuziunii cu Partidul Ţărănesc, se desparte de Maniu, iar în septembrie 1932 revine la vechea denumire, de Partid Naţionalist Democrat; formaţiune personalizată, nu are aderenţă în rândul electoratului. Atitudinea sa faţă de principalele evenimente din istoria ţării se înscrie între două coordonate esenţiale: naţionalismul şi respectul faţă de ţăranul român, considerat ca adevărat reprezentant al spiritului naţional; acordă o deosebită atenţie culturalizării ţărănimii. Se situează de partea ţăranilor răsculaţi în 1907, militează pentru intrarea în război de partea Antantei (deşi era un admirator al culturii germane şi un critic al celei franceze), considerând că este cea mai bună alegere pentru întregirea naţională; prezidează, lucrările primului Parlament al României Mari (ca preşedinte al Adunării Deputaţilor, 9 decembrie 1919-26 martie 1920). Fără a putea fi considerat un mare om politic, aflat tot timpul în umbra unor personalităţi ca Ion I.C. Brătianu, Alexandru Averescu sau I. Maniu, a avut, totuşi, ambiţia de a deţine funcţii politice importante.
Susţinător al "restaurării" lui Carol II, primeşte de la acesta preşedinţia Consiliului de Miniştri (18 aprilie 1931-31 mai 1932), dar nu şi libertatea de a alcătui componenţa acestuia (a primit lista miniştrilor de la rege, împotriva uzanţelor constituţionale); conducătorul de facto al guvernului este Constantin Argetoianu (ministru al Finanţelor, ad-int. la Externe şi apoi la Interne). Reînnoieşte, în martie 1932, decretul de dizolvare a Gărzii de Fier, inaugurând o relaţie conflictuală cu legionarii. Fără un program de guvernare, lipsit de omogenitate şi de sprijinul Parlamentului dominat de naţional-ţărănişti, confruntat cu efectele crizei economice mondiale, guvernul nu rezistă multă vreme. Convocat la Palat (31 mai 1932), primeşte de la rege ultimatumul de a plăti în termen de 8 zile salariile restante ale funcţionarilor publici şi solda corpului ofiţeresc, solicitări imposibil de îndeplinit în acele condiţii de criză, îşi înaintează demisia, dar îi va rămâne fidel regelui, inclusiv în instaurarea regimului de autoritate impus în 1938. Este numit ministru de Stat (10 februarie-30 mart. 1938), apoi consilier regal (30 aprilie 1938-5 septembrie 1940) şi preşedinte al Senatului (9-13 iunie 1939). Are o prezenţă activă în mai toate momentele politice importante ale anilor 1938-1940. In Consiliile de Coroană din iunie 1940 se pronunţă împotriva cedării Basarabiei şi Bucovinei de Nord, iar în cele din 30-31 august condamnă Dictatul de la Viena, dar votează pentru acceptarea arbitrajului, considerând cedarea unei părţi a Transilvaniei ca o soluţie temporară.
Adversar al mişcărilor de extrema dreaptă, a sprijinit măsurile luate de rege împotriva legionarilor. O scrisoare primită de la Corneliu Zelea-Codreanu, în care, demnitar fiind, era acuzat de "necinste sufletească", a constituit pretextul arestării conducătorului Legiunii care, aflat sub escortă, a fost ucis alături de alţi legionari.
Aceştia l-au considerat responsabil pentru acest asasinat şi nu l-au iertat. In ziua de 27 noiembrie 1940 l-au ridicat din vila sa din Sinaia şi l-au împuşcat la marginea comunei Strejnicu din jud. Prahova. După aflarea veştii despre asasinarea sa, 47 de universităţi şi academii din întreaga lume au arborat drapelul în berna. Se sfârşea în cel mai crud mod viaţa unui reprezentant de frunte al spiritualităţii româneşti. Spirit enciclopedic, dotat cu calităţi intelectuale de excepţie: o memorie uluitoare, o gândire complexă, o energie uriaşă pusă în slujba ştiinţei. Rolul său în cultura română a fost asemănat de George Călinescu celui al lui Voltaire în cultura franceză. Bun orator, talentat gazetar, nu s-a oprit la istorie şi politică.
A scris poezie şi teatru (peste 40 de piese, cele mai multe de inspiraţie istorică), dar creaţia sa în aceste domenii a fost mai modestă. Ca om politic a dovedit bune intenţii, dar şi o naivitate exploatată cu pricepere de mai abilii săi contemporani. Nu a fost un doctrinar şi nu a avut un program de guvernare. Era calauzit de principii generale ca interesul naţional şi milita pentru păstrarea caracterului naţional al statului: "Statul acesta este un Stat naţional, şi un stat naţional nu se poate transforma de hatârul nimănui într-un Stat cu caracter nenational... Elementele străine pot să pătrundă numai supt trei condiţii: întâiu sa fie perfect asimilate, al doilea să nu fie nicăieri în mase compacte şi, al treilea, nu prin pretenţii, ci prin jertfe să-şi arate dorinţa de a face parte din Statul naţional" (Chestia agitaţiilor evreieşti, în Discursuri Parlamentare, vol. I, partea I).
Cele mai importante lucrări istorice sunt Istoria românilor in chipuri şi icoane (1905), Istoria bisericii romaneşti (2 vol., 1908-1909), Geschichte des osmanischen Reiches (5 vol., 1908-1913), Istoria armatei româneşti (2 vol, 1910-1919), Veneţia în Marea Neagră (3 vol., 1914), Istoria Statelor balcanice (1913), Histoire des roumains de Transylvanie et de Hongrie (2 vol, 1915-1916), Histoire de l'Art roumain ancien (Paris, 1922), Istoria presei româneşti (1922), Istoria comerţului românesc (2 vol., 1925-1928), lissai de synthese de l'histoire de l'humanite (4 vol., Paris, 1926-28), Istoria învăţământului românesc (1928), Istoria literaturii românesti. Introducere sintetică (1929), Les arts mineurs en Roumanie (2 vol., 1934-1936), Histoire de la vie byzantine (3 vol., 1934), Byzance apres Syzance (1935), La place des Roumains dans l'histoire universelle (3 vol., 1935-1936), Istoria românilor (10 vol., 1936-1939), Istoria Bucureştilor (1939); a editat numeroase corpusuri de documente, între care Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor (3 vol., 1895-1897), Manu-scripte din bibliotecile străine relative la istoria românilor (2 vol., 1898), Studii şi documente cu privire la istoria românilor (31 vol., 1901-1906); lucrari memorialistice: Războiul nostru în note zilnice (2 vol., 1916-198), O viaţă de om aşa cum a fost (1934); discursurile şi articolele cu tematică politică şi culturală sunt reunite în volumele Discursuri parlamentare, 1907-1940, 2 vol (1979), O luptă literară şi Sfaturi pe întuneric.
Nicolae Iorga Liste
irrelevant
broken