Miron Cristea nume de mirean Ilie Cristea (nascut 18 iulie 1868, comuna TopliÅ£a, judetul Harghita - decedat 6 martie 1939, Cannes, FranÅ£a). Teolog academician, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1 noiembrie 1925 - 6 martie 1939); înalt Regent al Regatului României (20 iulie 1927-7 iunie 1930) preÅŸedinte al Consiliului de MiniÅŸtri (10 februarie-30 martie 1938; 30 martie 1938-1 februarie 1939; 1 februarie-6 martie 1939). Fiul unor ţărani înstăriÅ£i, absolva Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu (1887-1890) ÅŸi Facultatea de Litere ÅŸi Filozofie a Universităţii din Budapesta (1891-1895), cu o bursă de la Mitropolia Sibiu; doctor (1895) în litere ÅŸi filozofie cu teza ViaÅ£a ÅŸi opera lui Mihai Eminescu (în limba maghiarÃ
„Æ’).
Incă din anii studenţiei se implică în lupta pentru emanciparea românilor din Transilvania şi Banat, publicând articole în reviste precum „Tribuna", „Gazeta de Transilvania", „Românul", „Foaia poporului român", „Libertatea", „Lupta". In timpul procesului Memorandumului (1894), împreună cu alţi 12 colegi, redactează un manifest în care îndeamnă pe ţăranii din Ardeal să ia parte în număr cât mai mare la proces. In toată perioada de până la Marea Unire continuă activitatea de promovare a culturii şi identităţii naţionale. Redactor la „Telegraful român" (1898-1900), fondează, împreună cu Octavian Goga, revista „Ţara noastră" (1907) şi editează revista „Lumina" (1910), militează pentru înfiinţarea Muzeului Etnografic şi de Artă din Sibiu, căruia îi scrie Statutele. Contribuie la înfiinţarea Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român. Preşedinte al Reuniunii române de muzică de la Sibiu şi al Despărţământului Sibiu al ASTRA (1905). In acest timp lucrează ca învăţător-director la Şcoala confesională românească din Orăştie (1890-1891), secretar (1895-1902) şi apoi consilier (1902-1909) la Arhiepiscopia Sibiului.
Hirotonit diacon (1901), arhidiacon (1901), călugărit la mănăstirea Hodoş-Bodrog (1902) sub numele de Miron, este numit ieromonah (1903), apoi protosinghel (1908). Energic, bine pregătit teologic, cu mari calităţi organizatorice, este numit episcop de Caransebeş (1910). Participă la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care proclamă unirea cu Ţara şi face parte din delegaţia care prezintă la Bucureşti, regelui Ferdinand, actul unirii (1/14 decembrie 1919).
Ales mitropolit primat al României (19 decembrie 1919), devine primul patriarh al României (înscăunat la 1 noiembrie 1925), în urma ridicării Mitropoliei române la rangul de Patriarhie. Ca şef al Bisericii, realizează unificarea bisericească in România întregită, pe baza principiilor Statutului sagunian, care a dat laicilor un rol sporit în administraţia treburilor bisericeşti. Infiinţează Institutul Biblic, existent până azi, cu editură şi tipografie, având un rost mişionar. Infiinţează eparhii noi, la Bălţi şi Ismail (Basarabia), şi Episcopia Armatei; reînfiinţează vechile centre episcopale de la Tomis (Constanţa), Oradea Mare şi Cluj. Revigorează revista „Biserica Ortodoxă Română" şi înfiinţează la Bucureşti publicaţia eparhială „Apostolul", exemplul generalizându-se şi la alte eparhii şi chiar în unele parohii, care au scos foi parohiale. Stăruie asupra importanţei predicii şi iniţiază editarea unor părţi din Sfânta Scriptură cu explicaţii pentru credincioşi, precum şi tipărirea şi răspândirea unor broşuri cu un conţinut religios şi moral. Insistă pentru intensificarea învăţământului religios în şcolile secundare, iar în privinţa pregătirii clerului, încă puţin numeros în raport cu cerinţele de atunci, reînfiinţează vechile seminalii şi pune bazele altora noi. La toate acestea se adaugă grija pentru chivernisirea averilor mănăstireşti, crearea Fondului Milelor, trimiterea tinerilor teologi la studii în străinătate şi construirea de lăcaşuri de cult în provinciile româneşti care s-au unit cu România, deficitare din acest punct de vedere.
După moartea regelui Ferdinand (20 iulie 1927) devine, membru al Regenţei (alături de principele Nicolae şi de Gheorghe Buzdugan, preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), organism provizoriu care preia prerogativele regale (în condiţiile minoratului regelui Mihai) până la proclamarea ca rege a lui Carol II (8 iunie 1930). Se numără printre sprijinitorii regelui Carol II, atât la venirea acestuia pe tron, cât şi la instaurarea regimului autoritar, în 1938, când este primul preşedinte al Consiliului de Miniştri din noul regim. Ca şef al guvernului pune în practică o serie de măsuri iniţiate de rege, menite a consolida regimul personal al acestuia: promulgarea unei noi Constituţii, desfiinţarea partidelor politice, instituirea Consiliului de Coroană (30 martie 1938) ca organism consultativ permanent (din care face şi el parte), instituirea cenzurii şi a altor măsuri de limitare a drepturilor democratice. Dacă în timpul cât a făcut parte din înalta Regenţă a adus reale servicii bunului mers al ţării, în guvernele carliste pe care le-a prezidat a fost mai mult o prezenţă simbolică. Credibilitatea sa era menită să acopere abuzurile regimului de autoritate monarhică.
Dacă în calitate de şef al Bisericii a avut realizări incontestabile şi valoroase, implicarea sa în politica regelui Carol aruncă umbre asupra biografiei sale. Membru de onoare al Academiei Române (1919). S-a remarcat prin realism, energie, echilibru, har oratoric, talent literar şi cultură.
Autor al scrierilor: România şi Vaticanul (1921), Reforma constituţională la Senat (1923), Pastorale şi cuvântări ale unui episcop român în ţară sub stăpânire străină (1923), Adevăruri istorice asupra intregirii neamului (1929), Documente, însemnări... (1987), Note ascunse, Insemnări, 1895-1937 (1999).
Miron Cristea Liste
irrelevant
broken