Iancu de Hunedoara s-a nascut in anul 1407 si s-a stins din viata pe 11 august 1456 in Zemun, Serbia). El a fost Ban de Severin (1438-1441); voievod al Transilvaniei (1441-1446); guvernator (1446-1453) şi căpitan general (1453-1456) al Ungariei. Fiul nobilului român Voicu. în 1409, Voicu şi fraţii săi, precum şi Iancu, primeau din partea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, castelul şi domeniul Hunedoarei, ca recompensă pentru serviciile aduse Coroanei.
Despre viata sa:
Ca majoritatea fiilor de nobili, şi Iancu s-a orientat spre cariera militară. Şi-a făcut ucenicia armelor în slujba unor potentaţi ai vremii, precum familiile Csaky şi Csanadi, despotul sârb Ştefan Lazarevici, familia Ujlaki sau episcopul de Zagreb.
Prin 1428-30 s-a căsătorit cu Elisabeta Szilagyi, dintr-o familie nobiliară din Slavonia sau din comitatul Szolnocul de Mijloc, cu care a avut doi fii: Ladislau (nascut 1431) şi Mathias (nascut 1443). In 1430 a intrat în serviciul regelui Sigismund de Luxemburg, pe care l-a însoţit în 1431 în Italia, intrând în corpul militar pe care regele Ungariei l-a pus la dispoziţia ducelui Filippo-Maria Visconti, împotriva Veneţiei. La Milano, marele centru meşteşugăresc, comercial şi cultural al Lombardiei, unde a rămas doi ani (1431-1433), Iancu a avut ocazia să înveţe din organizarea armatelor italiene şi din metodele lor de luptă. Aici cunoaşte o serie de mari comandanţi ai vremii, ca Francesco Sforza, de la care, precum şi de la alţii, a putut deprinde ştiinţa militară, pe care o va folosi apoi cu succes în marile sale campanii antiotomane, fără a se apropia însă de spiritul de aventură şi de caracterul îndoielnic al acestor condottieri italieni, în 1436-1437 l-a însoţit pe Sigismund de Luxemburg în campania acestuia din Cehia împotriva huşiţilor, îmbogăţindu-şi experienţa militară cu metodele de luptă şi organizare ale armatelor huşite.
Calităţile sale militare l-au făcut remarcat de noul rege al Ungariei, Albert de Habsburg (1437-1439), care, în 1438, în condiţiile în care presiunea otomană pe linia Dunării se intensificase, l-a numit ban de Severin, împreună cu fratele său, loan. In următorii ani se remarcă în apărarea liniei Dunării în faţa turcilor. La moartea lui Albert de Habsburg, Iasncu a susţinut, inclusiv militar, candidatura la tronul Ungariei a regelui Vladislav al Poloniei, zdrobind forţele partidei adverse în bătălia de la Battaszek (10 septembrie 1440). Ca recompensă pentru serviciile aduse, în 1441 regele Vladislav I îl numeşte voievod al Transilvaniei.
In toamna anului 1441 obţine o victorie asupra bey-ului de Semendria. In primăvara anului 1442, o oaste turcească, condusă de Mezid paşa, bey-ul de Vidin, pătrunde în Transilvania, îl surprinde pe Iancu nepregătit şi îl învinge la Sântimbru (18 martie), dar într-o a doua bătălie turcii sunt zdrobiţi în apropiere de Sibiu (22 martie). După victorie, Iancu trece în Ţara Românească, unde îl impune domn pe Basarab II. In septembrie 1442, o nouă armată otomană, comandată de Sehabeddin paşa, este înfrântă la Poarta de Fier a Transilvaniei (2 sau 6 septembrie), urmărită şi nimicită apoi pe Ialomiţa (25 septembrie).
In noiembrie, noi victorii sunt obţinute în Serbia şi la Vidin. Răspunzând chemării la cruciadă a papei Eugeniu IV, o armată (circa 35 000 de oameni), comandată de Vladislav şi Iancu, susţinută de contingente sârbe şi muntene, puse la dispoziţie de Gheorghe Brancovici şi Vlad Dracul, trece în Sudul Dunării, declanşând Campania cea lungă. Armata creştină obţine victorii la Semendria, Kruşevac, la trecerea Moravei, la Niş, Sofia şi încearcă să forţeze pasul Zlatica (12-23 decembrie 1443). In retragere, forţele creştine obţin noi victorii la Melsnica (24 decembrie) şi Kunovica (2 sau 5 ianuarie 1444).
La 2 februarie 1444, regele îşi făcea intrarea triumfală în Buda. In iunie-iulie 1444 era încheiată pacea de la Adrianopol-Szeghedin, deosebit de favorabilă Ungariei şi aliaţilor săi. La presiunile papei, regele Vladislav rupe însă pacea cu turcii şi la 20 septembrie 1444 declanşează o nouă campanie antiotomană. Trupele creştine, reduse numeric (circa 15 000 de oameni), obţin victorii uşoare la Cladova, Vidin şi Nicopole, înaintând până pe litoralul Mării Negre, la Varna. Bătălia cu ostile sultanului Murad II (circa 80 000 de oameni) are loc la 10 noiembrie 1444 şi se soldează cu un dezastru pentru creştini. Regele Vladislav cade în luptă, iar Iancu se salvează cu fuga. In ciuda înfrângerii, în august-octombrie 1445 Iancu întreprinde o campanie pe Dunăre, împreună cu forţele lui Vlad Dracul şi o parte a flotei creştine, încheiată prin cucerirea cetăţii Giurgiu.
In 1446, Iancu devine guvernator al Ungariei. Totodată, îşi consolidează legăturile cu Ţara Românească, unde îl înlocuieşte pe Vlad Dracul cu Vladislav II (decembrie 1447), şi cu Moldova, unde îl impune pe Petru III, ruda sa, care îi cedează Chilia (1448). O nouă campanie antiotomană este declanşată la 28 septembrie 1448, când ostile sale pătrund în Serbia. Lupta cu turcii are loc la Kossovopolje (17-19 octombrie 1448) şi se încheie cu o nouă înfrângere gravă.
La 20 noiembrie 1451 încheie un armistiţiu pe 3 ani cu noul sultan Mahomed II. In Moldova, după îndepărtarea lui Petru III îl susţine pe Bogdan II, care îi garantează păstrarea Chiliei. Lui Vladislav II, care se apropiase de turci, îi retrage Amlaşul şi Făgăraşul. In 1453 se retrage din funcţia de guvernator, primind-o pe cea de căpitan general. In 1453, Mahomed II ocupă Constantinopolul punând capăt existenţei Imperiului Bizantin. După denunţarea armistiţiului, sultanul reia ofensiva, invadând Sudul Serbiei, recucerind Semendria şi asediind Belgradul (4-22 iulie 1456). In ajutorul oraşului vine o armată cruciată comandată de Iancu şi de călugărul Giovanni de Capistrano. După două zile de luptă (21-22 iul.), sultanul a fost înfrânt şi obligat să se retragă.
La 11 august 1456, I. moare de ciumă în tabăra de la Zemun. Trupul său a fost adus în Transilvania şi înmormântat la Alba Iulia. Iancu, "cruciatul de sânge român", cum îl numea Nicolae Iorga, s-a afirmat circa un deceniu şi jumătate drept cea mai proeminentă personalitate în cadrul acţiunilor politico-militare iniţiate de papalitate şi de Europa apuseană catolică, menite să ducă la alungarea turcilor de pe continent şi denumite generic "cruciade târzii". "După Mircea cel Bătrân - arată C.C. Giurescu -Iancu de Hunedoara a fost a doua personalitate de caracter european pe care a dat-o neamul nostru".
Faptele sale i-au atras admiraţia şi recunoştinţa contemporanilor. Papa Calixt III îl numea "fortissimus athleta Christi", iar colaboratorul său, Giovanni da Capistrano, grava pe piatra lui de mormânt: "S-a stins lumina lumii".
Iancu de Hunedoara Liste
irrelevant
broken