Constantin Cel Mare / Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (nascut 280 sau 288, Naissus - decedat 22 mai 337, Nicomedia). Impărat roman (306-337). Fiul împăratului Constantius I Chlorus şi al concubinei acestuia, Flavia Iulia Elena. Sub Diocletianus a îndeplinit funcţia de tribunus primi ordinis în Asia şi Palmyra, iar sub Galerius a participat la luptele cu sarmaţii. Dupa abdicarea lui Diocletianus s-a alăturat tatălui său, devenit Augustus al Occidentului (395).
La moartea acestuia, trupele l-au proclamat împărat la Eboracurn în Britannia (25 iulie 306). îşi extinde autoritatea asupra Britanniei şi Galliei. Galerius, personalitatea dominantă a celei de-a doua tetrarhii, îl acceptă Caesar. In conferinţa de la Ca
rnuntum (noiembrie 308), Constantin Cel Mare este recunoscut oficial caesar al Occidentului. In colaborare cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin Cel Mare ocupă Spania (310) şi pătrunde în Italia, învingându-l succesiv pe Maxentius, care se proclamase împărat aici, în bătăliile de la Turui, Verona şi Pons Milvius (312).
In februarie-martie 313, cei doi împăraţi promulgă Edictul de la Mediolanum prin care creştinismul devenea religiolicita, egală în drepturi cu celelalte culte din stat.
Sistemul politic al diarhiei instaurat prin împărţirea imperiului între cei doi aliaţi, Constantin Cel Mare, augustus al Occidentului, şi Licinius, augustus al Orientului, va dura puţin, conflictele dintre ei neîntârziind să izbucnească.
In primul război civil, declanşat în 316, Constantin Cel Mare obţine victorii la Cibalae, în Pannonia, şi la Campus Ardienşis, în Thracia, dar conflictul se încheie cu o pace de compromis. La 1 mai 317, fiii lui Constantin Cel Mare, Crispus şi Constantinus II, împreună cu fiul lui Licinius sunt proclamaţi caesares, act ce marchează abandonarea ideologiei tetrarhice în favoarea principiului dinastic. In 324 între Constantin Cel Mare şi Licinius reizbucneşte conflictul, înfrânt succesiv în bătăliile de la Adrianopolis (iulie) şi Chrysopolis (septembrie), Licinius este capturat şi executat la Thessalonik (325); pentru prima dată din 284, Imperiul Roman este reunificat sub autoritatea unui singur împărat. Constantin Cel Mare continuă reformele lui Diocletianus, încheind procesul de transformare a imperiului într-o monarhie de drept divin, monoteismul creştin, care înlocuieşte politeismul tetrarhiei, devenind fundamentul ideologic al monarhiei lespotice. Totodată, principiul adopţiunii din epoca Principatului este înlocuit cu acela al eredităţii dinastice.
Capitala este transferată de la Roma la Constantinopol (11 mai 330). Imperiul este împărţit în 117 provincii, grupate in 14 dioceze şi 4 prefecturi (Orient, Italia, Illyricum şi Gallia). Este reformată administraţia şi se desăvârşeşte ceremonialul aulic, care gravitează exclusiv în jurul împăratului. O legislaţie socială îi leagă pe coloni de glie, pe meşteşugari de meseria lor şi numeroase categorii de cetăţeni de localităţile lor. Reforma monetară, realizată prin baterea unei monede de aur (solidus), este expresia schimbării politicii monetare a Principatului, bazată până atunci pe argint, în favoarea uneia bazate pe aur. Armata este împărţită în trupe de frontieră (limitanei) şi trupe de campanie (comitatenses), dar prin accesul acordat barbarilor, aceasta cunoaşte un accentuat proces de barbarizare. Constantin cel Mare a intervenit în disputele cristologice din interiorul Bisericii creştine. In 325 el convoacă primul Conciliu ecumenic la Niceea, în cadrul căruia este condamnată erezia ariană şi, prin adoptarea crezului niceean, se pun bazele dogrnatice şi canonice ale noii religii.
Constantin cel Mare a arătat un interes deosebit teritoriilor de la Dunărea de Jos. In Scythia Minor (Dobrogea) a refăcut întregul limes danubian precum şi fortificaţiile a numeroase oraşe din interior, care cunosc o nouă perioadă de mare înflorire. Intre 324 şi 328 au fost recucerite teritoriile Daciei meridionale (Sudul Banatului, Olteniei, Munteniei şi Moldovei actuale) până la limanul Nistrului. Peste 20 de capete de pod, de la Dunărea bănăţeană până la Dunărea maritimă - Moldova Nouă, Moldova Veche, Putinei, Pojejena, Diema, Drobeta, Hinova, Desa, Caronini, Gornea, Drencova, Sucidava, Piua Pietrei, Constantiniana Daphne, Bărboşi şi altele, sunt reconstruite sau nou construite. Cetăţilor de pe malul stâng li se adăugau fortificaţiile insulare ca Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare, Ostrovul Banului, sau cele din interior precum Romula (Resca) sau Pietroasele. Cetatea Sucidava (Celei) este legată printr-un pod de piatră de Oescus (Gigen), de pe malul drept al fluviului. Puternice garnizoane erau instalate în cetăţile de pe malul stâng al Dunării.
Stăpânirile nord-dunărene ale imperiului au fost protejate printr-un amplu sistem de fortificaţii format dintr-un vallum de pământ cu şanţ cu o lungime de circa 700 km, cunoscut sub numele de „Brazda lui Novac", ce pornea de la Drobeta, străbătea Oltenia şi Muntenia, intersecta limes Transalutanus la Urluieni (jud. Argeş), oprindu-se probabil la castrul de la Pietroasele (jud. Buzău). Este foarte posibil ca acest val să fi avut un corespondent şi în Sudul Moldovei, pe toată porţiunea cuprinsă între Siret şi Nistru. Victoriile asupra taifalilor şi vizigoţilor, cărora li s-a impus un foedus (332), şi asupra sarmaţilor, din rândul cărora o parte însemnată a fost mutată în imperiu (334), au consolidat poziţiile imperiului la Nord de Dunăre. Constantin Cel Mare a murit la Nicomedia în timpul campaniei întreprinse împotriva Persiei Sasanide. Pe patul de moarte a fost botezat de episcopul Eusebios de Nicomedia. Pentru susţinerea arătată creştinismului, Constantin Cel Mare a fost sanctificat de Biserica creştină, alături de mama sa, Elena, fiind sărbătoriţi în calendarul ortodox la 21 mai.
irrelevant
broken