Alexandru Lapedatu s-a nascut pe data de 2 septembrie 1876 in satul Cernat, înglobat în oraşul Săcele, judetul Braşov si s-a stins din viata la 30 august 1950 in închisoarea Sighet. El a fost istoric, diplomat, profesor şi om politic liberal, preşedinte al Senatului (16 noiembrie 1936-20 martie 1937); preşedinte al Academiei Române (1935-1938).
Despre viata sa:
Este fiul profesorului, scriitorului şi publicistului transilvănean Ion A. Lapedatu. După terminarea studiilor elementare şi secundare la Braşov, obţine bacalaureatul la Iaşi (1896). Urmează Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o abandonează după trei ani, înscriindu-se la Facultatea de Istorie şi Geografie. Tot la Bucureşti absolvă Seminarul pedagogic universitar.
După terminare
a studiilor devine, pentru scurt timp, profesor suplinitor la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti, apoi este angajat la secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române (1903), pentru pregătirea materialului în vederea publicării vechilor documente româneşti. I se oferă postul de secretar al Comisiei Monumentelor Istorice (1904-1919) şi al Comisiunii Istorice a României (1911-1919), unde îl secondează pe Ioan Bogdan în munca tipăririi documentelor, cronicilor şi vechilor texte de limbă română. In această calitate, în timpul refugiului de la Iaşi din anii Primului Război Mondial, participă la transportarea tezaurului României în Rusia.
După război face parte, în calitate de consilier pe probleme de etnografie şi geografie, din delegaţia României prezentă la Conferinţa de Pace de la Paris, participând la semnarea Tratatelor de pace. Intors în tară, se ocupă de organizarea Universităţii din Cluj, unde ocupă postul de profesor de istorie veche a românilor (1919-1938). Senator din partea Universităţii în primul Parlament al României întregite (1919-1920; 1926).
In 1920 fondează, împreună cu Ioan Lupaş, Institutul de Istorie Naţională din Cluj pe care-l va conduce până în 1938. Director general al Arhivelor Statului (1920-1923). Membru corespondent (1910) şi titular (1918) al Academiei Române, este ales vicepreşedinte (1934-1935, 1938-1939), preşedinte (3 iunie 1935-31 mai 1938) şi secretar general (30 mai 1939-12 august 1948) al acestui for cultural.
In discursul de recepţie din 2 iunie 1923 a vorbit despre Istoriografia româna ardeleană în legătură cu desfăşurarea vieţii politice a neamului românesc de peste Carpaţi. La 9 iunie 1948, odată cu reorganizarea Academiei în cadrul regimului comunist, i se retrage calitatea de membru, fiind repus în drepturi ca titular în 1990.
Işi începe activitatea politică în 1922, an în care este ales deputat al PNL. Face parte din guvernele liberale ale perioadei interbelice, mai întâi ca ministru al Cultelor şi Artelor (30 octombrie 1923-27 martie 1926), când poartă tratative cu reprezentantul Vaticanului pentru încheierea unui Concordat menit să reglementeze situaţia Bisericii Romano-Catolice din România (1924). In timpul acestui mandat este invitat să participe la şedinţa Consiliului de Coroană de la Sinaia (31 decembrie 1925), în care acceptă decizia principelui Carol de a renunţa la prerogativele de moştenitor regal.
Ocupă în mai multe rânduri portofoliul Cultelor şi Artelor (4 iunie 1927-3 noiembrie 1928; 9 iunie 1934-29 august 1936); ministru ad-int. la Ministerul Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale (4-6 iunie 1927) şi ministru secretar de Stat (14 noiembrie 1933-9 iunie 1934; 29 august 1936-14 noiembrie 1937) între timp revine în Senat, unde este ales preşedinte (1936-1937). In timpul regimului autoritar al lui Carol II, după interzicerea partidelor prin decret-lege (1938), intră în Frontul Renaşterii Naţionale, fiind una dintre personalităţile de prim-plan ale formaţiunii.
Activitatea didactică şi ştiinţifică este completată de activitatea sa culturală şi publicistică. Membru a numeroase societăţi şi comisii culturale: preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice filiala din Ardeal, membru în Comisia pentru întocmirea noilor steme ale tării, Comişia pentru încoronarea suveranilor, Societatea Numismatică Română ş.a. Face parte din toate corporaţiile reprezentative ale vieţii religioase. A colaborat la numeroase reviste ştiinţifice şi literare, precum "Sămănătorul" (Bucureşti), "Foaia ilustrată" (Budapesta), "Revista istorică" (Vălenii de Munte, Bucureşti, Iaşi), "Dacia" (Bucureşti), "Arhiva românească" (Bucureşti); a redactat "Buletinul Comişiei Monumentelor Istorice" (1908-1916) şi "Anuarul Comişiei Monumentelor Istorice" (1914-1915).
După instaurarea regimului comunist, în cadrul repreşiunii împotriva liderilor partidelor politice ale perioadei interbelice, este arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 şi întemniţat la Sighet, unde îşi sfârşeşte viaţa.
A lăsat o bogată operă ştiinţifică: Documente istorice din arhivele Braşovului (1903), Câteva cuvinte asupra bisericilor Sf. Nicolae Domnesc şi Trei Ierarhi (1904), Curtea de Argeş et ses monuments (1909), Scurtă privire asupra cestiunii conservării monumentelor istorice (1911), Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrative (1914), Un mănunchi de cercetări istorice (1915), Miscellanee, Cuvinte comemorative, panegirice, ocazionale şi politice (1925), monografii consacrate domnilor Radu cel Frumos, Vlad Călugărul, Ştefan cel Mare, Mihnea cel Rău; în 1998 i-a fost publicat volumul de Amintiri.
Nu exista site-uri adaugate inca pentru alexandru_lapedatu. Daca esti un webmaster de site sau blog si ai o pagina interesanta pe care vrei sa o recomanzi, te invitam sa o adaugi aici pentru a fi inclusa.
Adauga intai link-ul catre famouswhy pe site-ul tau si apoi trimite spre aprobare.
Link-ul o sa fie verificat si validat de editorii site-ului in urmatoarele 48 de ore.
Alexandru Lapedatu s-a nascut pe data de 2 septembrie 1876 in satul Cernat, înglobat în oraşul Săcele, judetul Braşov si s-a stins din viata la 30 august 1950 in închisoarea Sighet. El a fost istoric, diplomat, profesor şi om politic liberal, preşedinte al Senatului (16 noiembrie 1936-20 martie 1937); preşedinte al Academiei Române (1935-1938). 