Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a nascut pe data de 8 noiembrie 1901 in Bârlad si s-a stins din viata pe 19 martie 1965 la Bucureşti. El a fost electrician şi om politic comunist; şef al statului ca preşedinte al Conşiliului de Stat in perioada 21 martie 1961-19 martie 1965); secretar general din 1 octombrie 1955, prim-secretar al CC al PCR/PMR (21 octombrie 19451l9 martie 1965); preşedinte al Consiliului de Miniştri (2 iunie 1952-3 octombrie 1955).
Despre viata sa:
Nascut în familia unui muncitor sărac, urmează cursuri elementare, apoi profesionale, devenind electrician. In 1922 se angajează ca tehnician electric la Atelierele CFR din Galaţi. Din cauza propagandei comuniste pe care o desfăşoară după intrarea sa în PCR (1930), es
te transferat, în perioada 15 august 1931-9 aprilie 1932, în oraşul ardelean Dej, toponim adăugat numelui său, mai târziu.
In 1933, când devine membru al CC al PCdR, este arestat pentru implicarea în organizarea grevei de la Atelierele Griviţa. Condamnat la 12 ani de muncă silnică, execută 11 ani în închisorile Jilava, Văcăreşti, Craiova, Ocnele Mari, Aiud, Doftana, Caransebeş şi în lagărul de la Târgu-Jiu, unde devine liderul deţinuţilor comunişti.
La Târgu-Jiu este închis în aceeaşi celulă cu Nicolae Ceauşescu, al cărui mentor politic va fi. Cu două săptămâni înainte de 23 august 1944 reuşeşte să evadeze (8/9 august), cu sprijinul avocatului comunist Ion Gheorghe Maurer, devenit ulterior colaborator apropiat. Ajunge în Bucureşti la 26 august 1944, când îşi începe ascensiunea politică, beneficiind din plin de aalianţa" dintre România şi URSS, inaugurată la 23 august 1944. Participă la mitingul sindicatelor (24 septembrie 1944), unde se pronunţă pentru demisia guvernului Sănătescu, apoi se numără printre principalii iniţiatori ai campaniei de răsturnare a guvernului Rădescu, deşi se afla printre membrii acestuia (ministru al Comunicaţiilor, 4 noiembrie 1944-28 februarie 1945). Este ales secretar general al PCR la 21 octombrie 1945, unii istorici punând acest succes pe seama faptului că era singurul etnic român din CC.
Până în 1952 împarte puterea în partid cu membrii facţiunii moscovite în frunte cu Ana Pauker, liderul neoficial al partidului, care s-a bucurat multă vreme de sprijinul lui Stalin. In 1952, profitând de căderea în dizgraţie a evreilor în faţa liderului sovietic (în urma aşa-numitului "complot al halatelor albe"), înlătură (1952) de la conducerea partidului, apoi din partid, pe membrii facţiunii moscovite (Ana Pauker, Vaşsle Luca, Teohari Georgescu ş.a.), majoritatea evrei, şi grupul Miron Constantinescu - Iosif Chisinevschi (partizan al liniei "Hruşciov") in 1957, rămânând liderul de necontestat al partidului. Are o contribuţie esenţială la sovietizarea României, atât ca lider al partidului, cât şi ca demnitar: ministru al Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice (6 martie 1945-29 noiembrie 1946), al Industriei şi Comerţului (29 noiembrie 1946-13 aprilie 1948) în guvernul Petru Groza; preşedinte al Consiliului Economic Superior (13 aprilie 1948-21 iunie 1952), al Comisiei pentru Redresare Economică şi Stabilizare Monetară (1947-1948) şi al Comitetului de Stat al Planificării (9 martie 1948-22 aprilie 1949); deputat de Bucureşti (1946-1965).
Simţind că guvernul oferă pârghii importante pentru controlul puterii, preia preşedinţia Consiliului de Miniştri (1952-1955). Membru al Prezidiului MAN (4 octombrie 1955-25 martie 1961) şi preşedinte al Consiliului de Stat din 1961 până la moartea sa, funcţie ce echivala cu aceea de şef al statului. Joacă un rol esenţial în toate marile evenimente care au dus la instituirea regimului comunist: declanşarea campaniei de lichidare a elitei sociale interbelice, falsificarea alegerilor din 1946, abdicarea regelui Mihai (30 decembrie 1947), epurările din Administraţie Justiţie, Poliţie, Armată, naţionalizările din 1948, colectivizarea agriculturii (1949-1962), repreşiunea împotriva liderilor partidelor politice, foştilor demnitari, ţăranilor care s-au opus colectivizării, grupurilor armate din munţi este iniţiatorul industrializării socialiste şi al planurilor cincinale.
In politica externă porneşte de la o obedienţă totală faţă de URSS, dar începe, la puţin timp după destalinizarea iniţiată de N.S. Hruşciov (1956) şi Revoluţia anticomunistă din Ungaria (1956), să-şi dea seama că menţinerea sa la putere trebuie să devină independentă de voinţa liderilor sovietici. Evită cu abilitate destalinizarea declanşată în URSS, susţinând că aceasta a avut loc în România încă din 1952, când au fost îndepărtaţi "deviaţioniştii". Incepe un proces de desprindere de sub influenţa Moscovei, marcat prin retragerea trupelor sovietice (1958), în care a avut un rol esenţial, continuat apoi prin Declaraţia din aprilie 1964 cu privire la problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, documentul programatic al distanţării faţă de Moscova. Acesta afirma principiul egalităţii între partidele comuniste (nu de subordonare faţă de PCUS, ca până atunci) şi al neamestecului în treburile interne ale fiecărui stat comunist. Alte gesturi sugestive sunt supervizarea publicării unor scrieri istorice în care se făcea referire la Basarabia şi publicarea textelor lui Marx despre imperialismul ţarist, cenzurate până atunci.
Respinge Planul Valev, care urmărea specializarea economică a statelor din CAER. In acelaşi timp cu desprinderea de URSS, la îndemnul şi cu susţinerea lui I.Gh. Maurer, face paşi spre Occident: sunt semnate acorduri comerciale cu SUA, contracte de producţie şi pentru obţinerea unor licenţe. Autorităţile guvernamentale decid (august 1963) încetarea bruierii emisiunilor în limba română ale posturilor de radio occidentale şi promovează o înviorare a schimburilor culturale cu Occidentul (filme, expoziţii, cărţi, piese de teatru, ziare, turism). Totodată, In 1963 şi 1964 are loc eliberarea deţinuţilor politici din România. In faţa deschiderii României, Casa Albă aprobă (februarie 1964) documentul "Program de acţiune pentru România", prin care se recomanda ca România să fie utilizată ca taste case privind noua politică a SUA faţă de statele blocului sovietic. Toate acestea nu au dus deloc la o schimbare a caracterului totalitar al regimului care dădea semne de toleranţă tocmai pentru că se şimţea stăpân pe situaţie.
Moare în 1965 din cauza unui cancer la ficat. Trupul, îmbălsămat după modelul Lenin, i-a fost depus în mausoleul din Parcul Libertăţii din Bucureşti, iar după 1989 osemintele i-au fost reînhumate în Cimitirul Bellu-Numele său a fost purtat o perioadă de către Universitatea Politehnică dm Bucureşti şi de oraşul Oneşti.
Majoritatea istoricilor îl conşideră un dictator care l-a avut ca model pe Stalin: şi-a eliminat cu tot atâta ferocitate adversarii din interiorul partidului, ajungând să deţină controlul total asupra acestuia, a dirijat procese economice similare şi o represiune dură asupra întregii societăţi. Până şi distanţarea sa de Moscova şi apropierea de Occident este pusâ tot pe seama dorinţei de a-şi prezerva puterea prin lărgirea poşsbilităţilor de mişcare printr-un dublu joc. A lăsat o Românie comunizată, cu mari segmente ale populaţiei traumatizate, cu unele categorii sociale distruse şi cu o tendinţă spre independenţă în politica externă pe care a preluat-o Nicolae Ceauşescu. Pentru prudenţa şi meticulozitatea cu care îşi pregătea fiecare mişcare, pentru măsurile de siguranţă pe care şi le lua a fost supranumit Vulpea din Carpaţi".
Gheorghe Gheorghiu-Dej Liste
irrelevant
broken