Gabriel Bethlen (nascut 1580, Ilia, judetul Arad - decedat 1629, Alba Iulia)-
Principe al Transilvaniei (13/23 octombrie 1613-5/15 noiembrie 1629). Anterior ocupării tronului, s-a aflat în serviciul principelui Sigismund Bâthory, ulterior susţinându-i pe rând pe Moise Szekely, Ştefan Bocskay şi Gabriel Bâthory.
Relaţiile stabilite încă din 1602 cu înalţi demnitari otomani, îndeosebi cu pasalele de Timişoara şi Buda, şi orientarea sa politică turcofilă i-au asigurat sprijinul Imperiului Otoman. A ocupat tronul Transilvaniei în toamna anului 1613, cu sprijinul turcilor, al domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei şi al partidei nobiliare turcofile. Pe plan intern, adept al domniei absolutiste, pune capăt per
ioadei de anarhie politică, legiferează restabilirea veniturilor statale, asigurând astfel independenţa puterii faţă de nobilime şi patriciatul oraşelor, numeşte în funcţii rude apropiate şi obţine colaborarea saşilor retrocedându-le Sibiul şi reconfirmându-le vechile privilegii anulate de predecesorul său, Gabriel Bâthory, încurajează dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului.
A sprijinit Reforma al cărui adept era, precum şi învăţământul de factură umanistă prin înfiinţarea unei academii la Alba Iulia (1622) şi legiferarea dreptului la învăţătură al fiilor de iobagi. In politica externă promovează constant o atitudine turcofilă, fapt ce i-a asigurat susţinerea neîntreruptă a Imperiului Otoman. Două ahidname-le imperiale, din 4/14 iunie şi 21 iunie/1 iulie 1614, garantau hotarele Transilvaniei, ţara angajându-se în schimb la plata unui tribut (haraci) de 10 000 de galbeni, participarea la campaniile otomane şi promovarea unei politici externe în consonanţă cu cea a Porţii.
Fundamentul politicii sale externe l-a constituit însă dorinţa de a contrapune ameninţărilor otomane şi habsburgice o forţă politică menită să asigure autonomia sau chiar independenţa Transilvaniei. In acest scop, el menţine relaţii bune cu Ţara Românească şi Moldova, încheind la Oprişani o înţelegere de colaborare cu Radu Mihnea şi Ştefan Tomşa (25 noiembrie 1613). O altă direcţie pe plan extern o constituie contracararea politicii ostile şi agresive a Imperiul Habsburgic la adresa Transilvaniei. După îndelungate tratative, Curtea de la Viena încheie cu Bethlen o înţelegere (Tyrnavia, 6 mai 1615), prin care îl recunoştea principe, îi retrocedează cetăţile ocupate şi renunţă la ideea anexării Transilvaniei la Imperiul Habsburgic.
Principele Transilvaniei se angajează în schimb să sprijine Viena împotriva Imperiul Otoman. Tratatul de la Tyrnavia nu a fost decât un scurt armistiţiu, întrucât Curtea imperială i-a icordat sprijin lui Gheorghe Homonnai, principalul adversar al principelui Bethlen, susţinut şi de paşalele de Buda şi Timişoara. Bethlen contracarează ostilitatea turcilor cedându-le cetatea Lipova, în timp ce trupele lui Homonnai sunt zdrobite la Konyar de Francisc Rhedey, căpitanul Oradei (iunie 1616). Concomitent, o altă grupare de forţe fidele lui Homonnai, comandată de Andrei Gombos şi Sigismund Sarmasâgi, învinge la Tarcsa forţele comandate de Gheorghe Siminyi, căpitanul de haiduci din Oradea, pătrunde în Transilvania şi înaintează până la Dej, unde este învinsă cu uşurinţă de forţele lui Bethlen Contraofensiva pe direcţia Debrecen declanşată de principele Transilvaniei, susţinut de paşa de Buda, care ocupă o serie de cetăţi în Sătmar, obligă Imperiul Habsburgic să reînnoiască pacea de la Tyrnavia (iulie 1617).
Bethlen a angajat Transilvania în Războiul de 30 de ani, încheind cu cehii o alianţă antihabsburgică (august 1618), reînnoită la 15 ianuarie şi 25 aprilie 1620. In septembrie 1619, în fruntea unei armate de circa 20 000 de oameni pătrunde în Slovacia, ocupa cetăţile Caşovia, Nove Zamky, Tyrnavia, Nitra şi Bratislava şi înaintează spre Viena, pe care o supune asediului (noiembrie 1619). Un succes repurtat de Gheorghe Homonnai asupra forţelor comandate de Gheorghe Râkoczi la Caşovia conduce la încheierea armistiţiului (6/16 ianuarie 1620) şi a păcii (13/23 ianuarie 1620), prin care împăratul îi recunoştea lui Bethlen stăpânirea asupra Ungariei Superioare şi îi acorda în stăpânire ereditară sau viageră 14 comitate din cadrul acesteia, împreună cu ducatele Ratibor şi Oppeln din şilezia.
In toamna anului 1620 luptele sunt însă reluate. Bethlen zdrobeşte o oaste imperiala în apropiere de Bratislava, dar, părăsit de nobilimea din Ungaria Superioară, intră în tratative cu Viena. In anul următor obţine noi succese în Moravia şi Slovacia şi atacă Viena, obligând autorităţile imperiale să accepte pacea de la Mikulov (27 decembrie 1621/6 ianuarie 1622), prin care Bethlen primea, în schimbul cedării Ungariei Superioare, titlul de principe al Sf. Imperiu, ducatele Oppeln şi Ratibor, unele oraşe în Slovacia, cele şapte comitate apusene de la hotarul Tran şilvaniei, un sub şidiu anual de 50 000 de florini şi ratificarea Tratatului de la Viena din 1606.
In toamna anului 1623, luptele cu Habsburgii sunt reluate, Bethlen beneficiind de sprijinul Porţii şi de un corp de 1 000 de roşii din Ţara Românească. In fruntea a circa 40 000 de oameni el atacă tabăra imperială de la Tyrnavia şi înaintează spre Bratislava. Lipsit de sprijinul forţelor protestante, dar şi de cel al turcilor, el acceptă un armistiţiu (8/18 noiembrie 1623), dar reia operaţiunile în primăvară, când i se alătură 3 000 de călăreţi tătari sosiţi la cererea Porţii. In faţa acestei noi ofensive, Curtea imperială acceptă pacea de la Viena (28 aprilie/8 mai 1624), care reînnoia Tratatul de la Mikulov, cu excepţia cedării de către principe a ducatelor dinsilezia în schimbul oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie şi al moşiilor Ecsed şi Bâtha cu condiţia reducerii subsidiilor anuale la 30 000 de florini. In septembrie 1626, Bethlen reia operaţiunile împotriva Imperiului Habsburgic, dar, lipsit de sprijinul aliaţilor săi protestanţi, acceptă un armistiţiu cu împăratul (1/11 noiembrie), urmat de pacea de la Bratislava (10/20 decembrie 1626), care reconfirma tratatul din 1622, dar elimina subsidiile acordate principelui. Deşi Bethlen a eşuat în tentativele sale de a obţine Coroana Ungariei sau a Boemiei, sau pe cea a Poloniei, sau de a încheia alianţe cu Suedia şi cu Rusia, legăturile sale diplomatice cu Anglia, Franţa, Olanda şi alte state protestante au sporit prestigiul Transilvaniei.
Planurile sale politice de perspectivă au vizat totodată crearea unui regat protestant al „Daciei" prin unirea Ţărilor Române, proiect iniţiat în 1627. In acest scop, el a apelat la concursul patriarhului de Constantinopol, Kyrillos Loukaris, pentru convertirea românilor la protestantism, dar a fost refuzat. In răspunsul dat principelui, înaltul ierarh preciza că „pentru a face lucrul bine şi în linişte ar trebui înainte de toate să se rupă legătura de sânge şi de iubire care, de şi într-ascuns, dar în felul cel mai strâns, leagă pe românii din Transilvania cu locuitorii Ţării Româneşti şi Moldovei. [...]. Admitem şi afirmaţia Luminătiei Voastre că numai acele ţări sunt fericite în care există cât mai putine deosebiri de credinţă şi că a năzui spre aceasta este legea şi raţiunea politică a principilor domnitori; dar fie argumentul acesta, din parte-mi, politica domnitorilor, preceptul Bisericii el nu va fi însă niciodată, căci pentru binele pământesc, oricât de mare ar fi acesta, nu ne este iertat să jertfim credinţa noastră de dragul unor raţiuni politice, deoarece mântuirea sufletului este mai presus de binele lumesc".
Bethlen nu a mai ajuns să-şi atingă obiectivul, murind în 1629. Politica sa internă şi externă, centrată pe afirmarea unui stat puternic şi centralizat, l-a impus ca o figură marcantă, atât în galeria domnilor Ţărilor Române, cât şi pe arena politică internaţională din primul deceniu al Războiului de 30 de ani.
Gabriel Bethlen Liste
irrelevant
broken