Ferdinand I s-a nascut pe data de 24 august 1865, Sigmaringen si a murit pe 20 iulie 1927 in Sinaia. El a fost Rege al României in perioada 27 septembrie/10 octombrie 1914 pana la 20 iulie 1927 în timpul căruia s-a realizat Marea Unire; îi succede la tron unchiului său, Carol I.
Despre viata sa:
Pe numele său întreg Ferdinand Victor Albert Meinard, era fiul lui Leupold de Hohenzollern Sigmaringen, fratele suveranului României, Carol I. Mama sa, principesa Antonia, era fiica regelui Ferdinand II al Portugaliei. Copilăria şi-o petrece pe domeniul din Sigmaringen, iar studiile liceale le face la Diisseldorf.
Urmează Şcoala Militară din Kassel, Universitatea din Leipzig şi Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Econom
ice din Tubingen, unde se arată interesat de istorie, drept roman, finanţe, economie politică, statistica, filozofie şi botanică. La 20 de ani servea ca sublocotenent în Regimentul 1 al gărzii regale. In urma "pactului de familie" din 21 noiembrie/3 decembrie 1880, când tatăl şi fratele său mai mare renunţă la calitatea de moştenitor al tronului României, conferită prin Constituţia din 1866, Ferdinand I este proclamat oficial ca sucesor la 18 martie 1899, primind titlul de "Alteţă Regală Principe de România"- Constituţia prevedea că, "în lipsă de coborâtori în linie bărbătească a Măriei Sale Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora".
Intre timp, începe să-şi cunoască viitoarea patrie, urmând cursuri de limbă, istorie şi geografie şi călătorind prin ţară. Se stabileşte definitiv în România în 1889, devenind senator de drept şi locotenent al armatei (urcă apoi rapid în ierarhia militară, până la gradul de general de corp de armată). Are o idilă platonică cu Elena Văcărescu, domnişoara de companie a reginei Elisabeta, căreia îi pune capăt energica intervenţie a regelui Carol, deoarece reprezenta o încălcare a Statutului Casei Regale, care interzicea membrilor acesteia să se căsătorească cu persoane care nu aparţineau unei familii domnitoare europene. Este căsătorit imediat după aceea pe 29 decembrie 1892, din raţiuni politice, cu principesa Maria, fiica ducelui de Edinburgh (al doilea fiu al reginei Victoria) şi a marii ducese Măria Aleksandrovna, fiica ţarului Aleksandru II. Cei şase copii ai cuplului princiar (între care cel mai mare este viitorul rege Carol II) au fost botezaţi în religia ortodoxă.
Timp de 22 de ani, perechea princiară a trăit în umbra celei regale, participarea lui Ferdinand I la chestiunile politice fiind redusă, el orientându-se mai mult spre chestiunile militare. Nicolae Iorga avea să noteze că era, la urcarea pe tron, "pentru cei mai mulţi un necunoscut şi un neţinut în seamă, pentru câţiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranţă". Chiar regina Maria avea să scrie că la urcarea sa pe tron Ferdinand I era "pentru poporul său o carte închisă, nimeni nu ştia ce simţea". După încetarea din viaţă a regelui Carol I (27 septembrie/10 octombrie 1914), Ferdinand depune jurământul în calitate de rege al României (28 septembrie/11 octombrie 1914), preluând destinul ţării într-un moment politic dificil, în care urma a se decide intrarea României în război. Având de ales între patria sa natală, Germania, şi alianţa anglo-franco-rusă, declara în primele zile de domnie: "Eu sunt un rege constituţional. Prin urmare, dacă ţara crede că interesele ei îi dictează să meargă împotriva Puterilor Centrale, nu în mine veţi găsi vreo piedică la realizarea idealului ei naţional..." înclinat spre o alianţă cu Germania, a ascultat în cele din urmă "glasul ţării", exprimat cu fermitate de Ion I.C. Brătianu, regina Măria şi Barbu Stirbei, cele trei persoane care i-au influenţat cele mai multe dintre deciziile pe care le-a luat. Astfel, România intră în război de partea Antantei la 16 august 1916, decizie luată cu strângere de inimă de rege, care îi declara lui P.P. Carp: "Cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria fată de poporul român ale cărui destine le conduc". Ca urmare, a fost renegat de familia sa din Germania, la castelul din Hohenzollern fiind arborat un steag negru, în semn de doliu. Pentru a-i pedepşi "trădarea", împăratul Wilhelm II al Germaniei, capul familiei de Hohenzollern, i-a retras ordinul casei sale, gradele, decoraţiile şi onorurile pe care i le acordase. După dezastrul militar din 1916, când sudul ţării, inclusiv capitala, a fost ocupat de armatele Puterilor Centrale, a avut o contributie importantă la mobilizarea ţării pentru apărarea Moldovei, unde se retrăsesesera familia regală, armata şi instituţiile statului.
Intr-o proclamaţie din 23 martie / 5 aprilie 1917 către ţărani, promite dreptul "de a stăpâni într-o măsură mai larga pământul pentru care v-aţi luptat" şi "o participare mai largă la treburile statului", punctul de pornire al viitoarelor reforme agrară şi electorală. Desfaşurărea conflictului a luat o turnură nefavorabilă în 1918, când Rusia a ieşit din război, la decizia noii puteri bolşevice. Rămasă singură pe frontul de est România a capitulat şi a semnat Pacea de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918) cu condiţii înrobitoare, pe care însă regele a refuzat să o ratifice.
Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor s-a dovedit salvatoare, pierderea războiului de către Germania şi destrămarea Austro-Ungariei aducând României o nesperată oportunitate de a înfăptui Marea Unire. Astfel, anul 1918 este marcat de desăvârşirea statului naţional român, marea realizare a domniei sale. La 15 octombrie 1922, printr-o ceremonie impresionantă, este încoronat la Alba Iulia ca "rege al tuturor românilor", purtând coroana de oţel pe care o primise de la Carol I, căreia i s-au adăugat stemele noilor provincii istorice româneşti (Basarabia, Bucovina şi Transilvania) unite cu Ţara. După război a susţinut înfăptuirea reformelor iniţiate de Ion I.C. Brătianu care au dus la consolidarea şi modernizarea statului şi a economiei, precum şi la democratizarea vieţii politice.
In martie 1923 a fost votată o nouă Constituţie, care consacră democratizarea ţării prin acordarea votului universal masculin şi întregirea teritorială. Deşi domnia sa a fost încununată de mari succese, regele a avut de înfruntat o mare provocare, determinată de firea capricioasă a prezumtivului moştenitor al tronului, Carol.
Acesta s-a căsătorit la 31 august 1918 cu Ioana (Zizi) Lambrino, fără asentimentul casei regale sau al clasei politice româneşti, iar la 1 august 1919 a renunţat în scris la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. O nouă renunţare a avut loc la 12 decembrie 1925, din cauza unei alte idile, cu Elena Lupescu, astfel încât Parlamentul a adoptat un act (4 ianuarie 1926) prin care moştenitor al tronului era declarat Mihai, fiul lui Carol şi al Elenei (soţia legitimă, fiica regelui Greciei). Starea de sănătate a lui Ferdinand, şubrezită după un accident de vânătoare din 1924, s-a înrăutăţit accelerat din cauza unui cancer intestinal. Potrivit comunicatului oficial, a decedat la 20 iunie 1927, existând însă suspiciuni că decesul ar fi avut loc mai devreme. A fost înmormântat in necropola regală de la Curtea de Argeş. Lua sfârşit o domnie rodnică, de 13 ani, în care regele, fără să fi fost o personalitate puternică, a ştiut să-şi aleagă sfetnici buni iar în momentele decisive şi-a dovedit deplina loialitate faţă ae poporul român.
A fost supranumit "întregitorul", "Lealul" (sau "cel Loial") şi "Regele Ţăranilor", marcându-se astfel principala sa realizare - Marea Unire -, trăsătura sa dominantă, ca rege, cea de a fi loial poporului român în ciuda dorinţelor personale, şi marile reforme realizate în timpul domniei sale: cea agrară şi cea electorală. Mărturiile contemporanilor descriu un rege bun, pariot, însa timid şi uşor de influenţat.
Timiditatea sa înnăscută nu a lăsat să se vadă faptul că era un om cu o vastă cultură, pasionat de botanică, vorbitor curent al mai multor limbi străine, între care greaca veche şi ebraica. A acordat o deosebită importanţă vieţii culturale, dar nu a putut, din cauza razboiului şi a crizei care i-a urmat, să sprijine mai mult această sferă socială. Işi declara însă dorinţa ca "în timpul domniei mele, printr-o întinsă şi înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-şi îndeplinească menirea de civilizaţie, ce-i revine în renaşterea orientului european, după atâtea veacuri de cumplită zbuciumare" (1922).
Ferdinand I Liste
irrelevant
broken