Dumitru (Take) Ionescu s-a nascut pe data de 13 octombrie 1858 in Ploieşti si s-a stins din viata pe 21 iunie 1922 in Roma. El a fost avocat, publicist şi om politic; preşedinte al Partidului Conservator democrat (3 februarie 1908-21 iunie 1922); preşedinte al Consiliului de Miniştri (17 decembrie 1921-17 ianuarie 1922). Fiul unui negustor de cereale, urmează Liceul Sf. Sava din Bucureşti şi Facultatea de Drept la Paris, unde obţine şi doctoratul (1881).
Despre viata sa:
Revenit în ţară, se înscrie ca avocat în Baroul Ilfov, serviciile sale fiind foarte apreciate şi căutate. Se înscrie (1883) în PNL, dar după doi ani demisionează şi constituie (1886), împreună cu Constantin C. Arion, Alexandru Djuvara, Ni
colae Fleva ş.a., grupul "Disidenţa", bazat pe principii liberale, care însă nu rezistă mult timp.
In 1891 se înscrie în Partidul Conservator şi i se încredinţează în guverne conservatoare portofoliul Cultelor şi Instrucţiunii (27 noiembrie 1891-3 octombrie 1895; 11 aprilie 1899-9 ianuarie 1900) şi Finanţelor (9 ianuarie-7 iulie 1900; 22 decembrie 1904-12 martie 1907). Aflat la conducerea Instrucţiunii aproape cinci ani, organizează sistemul inspectoratelor, începe programul de construcţie a şcolilor săteşti şi susţine dezvoltarea învăţământului universitar. Om politic ambiţios, cu o personalitate puternică, doreşte o mai vizibilă afirmare personală şi îşi creează propria formaţiune, Partidul Conservator Democrat (3 februarie 1908), al cărui preşedinte a fost de la înfiinţare până la 21 iunie 1922. Face parte, ca ministru de Interne (14 octombrie 1912-31 decembrie 1913), din guvernul de "concentrare naţională" condus de Titu Maiorescu, fiind, alături de acesta, principalul artizan al Conferinţei de Pace de la Bucureşti (16-28 iulie 1913), ţinută la sfârşitul Războaielor Balcanice, în urma căreia România primeşte Cadrilaterul.
In anii neutralităţii de după izbucnirea Primului Război Mondial este unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai intrării în război de partea Antantei. In acest scop participă la fondarea Federaţiei unioniste (1915), alături de gruparea proantantistă din Partidul Conservator, condusă de Nicolae Filipescu, şi de reprezentanţii transilvănenilor aflaţi la Bucureşti. Este cooptat în guvernele de uniune naţională: ministru secretar de Stat (11 decembrie 1916-10 iulie 1917) şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (10 iulie 1917-26 ianuarie 1918) în guvernul Ion I.C. Brătianu. Aduce mari servicii cauzei naţionale ca preşedinte al Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor, creat la 20 septembrie 1918 la Paris, organism recunoscut de puterile Antantei. Intuind schimbările politice şi economice de după Marea Unire, determinate de acordarea votului universal (1918) şi de reforma agrară (1921), schimbă titulatura Partidului Conservator Democrat în Partidul Democrat, încercând supravieţuirea politică, reuşită, în parte.
Ca ministru al Afacerilor Străine (13 iunie 1920-11 decembrie 1921) în guvernul Alexandru Averescu are un rol important în crearea Micii înţelegeri (România-Cehoslovacia-Iugoslavia), alianţă politico-militară cu caracter defensiv, având ca scop menţinerea frontierelor stabilite prin Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Contribuie, în urma înţelegerilor cu Ion I.C. Brătianu, la căderea guvernului din care făcea parte pentru a fi numit el însuşi la conducerea unui nou cabinet (17 decembrie 1921-17 ianuarie 1922), timp în care deţine şi portofoliul Finanţelor.
După numai o lună guvernul este însă demis de Parlamentul rămas averescan. Moare în timpul unei călătorii în Italia, se pare din pricina unei febre tifoide complicate de o anghina pectorală. Personalitate proeminentă a vieţii politice româneşti şi internaţionale, a fost şi un orator de excepţie (supranumit "Tăchiţă Gură de Aur") şi un remarcabil gazetar polemist (a colaborat la "Timpul", "La Liberte roumaine", "Românul", a fost corespondentul ziarului "Times" din Londra). A creat sintagma "politica instinctului naţional" pentru a defini politica externă românească. Contemporanii i-au apreciat calităţile, caracterizându-l cu epitete elogioase: regele Ferdinand îl conşidera „cel mai inteligent şi abil om politic" din vremea sa, primul-ministru francez G. Clemenceau îl numea "un mare european", iar Ion I.C. Brătianu recunoştea, la moartea sa, că "în înfăptuirea României Mari se poate spune cu drept cuvânt: mare a fost partea sa!"
Ca demnitar în diversele guverne a iniţiat numeroase proiecte de legi, precum Legea clerului mirean şi a seminariilor, Legea învăţământului primar şi primar normal şi legile privind conservarea şi restaurarea monumentelor antice. In economie s-a pronunţat pentru deschiderea porţilor în faţa capitalului străin. A avut anumite rezerve în faţa introducerii votului universal, considerând că "într-o ţară ca a noastră, în care instrucţia este încă incipientă, în care starea economică este atât de rea, a da guvernământul numai numărului, ar fi de a pune ţara la îndemâna celui dintâi dictator norocos". A fost, fără îndoială, un patriot înflăcărat care a sprijinit nu numai politic, ci şi cu bani personali pe românii ardeleni şi aromânii sud-dunăreni. I s-au reproşat însă spiritul tranzacţionist şi trecerile dintr-un partid în altul.
Alt strălucit orator, P.P. Carp, exprima acest reproş de la tribuna Parlamentului, într-o celebră comparaţie: "Talentul nu justifică orice încarnaţiune, precum frumuseţea nu justifică prostituţia." A dat dovadă de o extraordinară viziune în problemele politicii internaţionale, anticipând în articolele sale din 1914, imediat după izbucnirea războiului, că acesta va dura mult mai mult decât se credea (estimase cinci ani), precum şi schimbările politice majore ce se vor produce: "Vom vedea multe tronuri prăbuşindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderenţa rasei anglo-saxone, vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, socialismul revoluţionar". A fost mentorul lui Nicolae Titulescu în problemele politicii externe şi în ale oratoriei.
Autor al lucrărilor: La politique etrangere de la Roumanie (1891), Chestiunea naţională (1983), Discursuri politice (1897-1904), Constituirea Partidului Conservator Democrat (1908), Politica instinctului naţional (1916), Pentru România Mare. Discursuri din război. 1915-1917(1919), Mica Înţelegere (1921), Amintiri (1923).
Dumitru Ionescu Liste
irrelevant
broken