Alexandru Ioan Cuza (nascut 20 martie 1820, Bârlad - decedat 15 mai 1873, Heidelberg, Germania). Militar şi om politic; principalul realizator al unirii Principatelor Române; fondator al României moderne; domn al Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti (5 şi 24 ianuarie 1859-11 decembrie 1861); domn al Principatelor Unite Române (11 dec. 1861-11 februarie 1866). Descendent al unei familii de înalţi dregători ai ţării - tatăl postelnic, mama de origine genoveză (Sultana Cozadini) -, îşi petrece cea mai mare parte a copilăriei pe moşia tatălui său, la Bărboşi (judetul Galaţi); studiază la pensionul ofiţerului francez Victor Cuenim din Iaşi alături de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsan
dri şi Matei Milo (viitorul actor), apoi la Paris, unde obţine bacalaureatul în litere (1835); frecventează cursuri şi la Pavia şi Bologna.
Revenit în ţară, face parte pentru trei ani din armata Moldovei cu gradul de cadet, apoi se întoarce la Paris (1840), unde îşi continuă studiile. In 1844 se casatoreşte cu Elena Rosetti, descendentă a familiei Sturdzeştilor, cu care nu a avut copii.
Lucrează în administraţie, sub domnul Mihail Sturdza, ca director la Ministerul din Lăuntru (de Interne). Participă la mişcarea revoluţionară din Moldova, de la 1848, apoi este nevoit să ia calea exilului, alaturi de alţi revoluţionari. In drum spre Occident participă la Marea Adunare Naţională de la Blaj (3-5 mai 1848). Revine curând în Moldova, sub domnul Grigore Ghica, un adept al ideii unioniste. Numit mai întâi preşedinte al Tribunalului din Covurlui, intră ulterior în armată cu gradul de locotenent (din 1858 colonel), depunând, în toată perioada dintre 1849 şi 1859, o staruitoare activitate în cadrul partidei unioniste. In 1857 devine pârcălab (prefect) al judeţului Galaţi, funcţie din care îşi dă demisia ostentativ, când alegerile pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei sunt falsificate de caimacamul Nicolae Vogoride. Dorind să-l atragă în tabăra antiunionistă, caimacamul il numeşte (septembrie 1858) membru al guvernului, în calitate de comandant al Oştirii, funcţie pe care o păstrează după înlocuirea lui N. Vogoride cu căimăcămia de trei, în octombrie 1858 (Ştefan Catargiu/ I.A. Cantacuzino, Anastaşie Panu, Vasile Sturdza). Totodată este deputat şi vicepreşedinte in Adunarea Electivă. Devine candidat al partidei unioniste pentru domnia Moldovei, unirea celor două principate urmând a se face parţial, conform Convenţiei de la Paris (1858), cu doi domni, câte unul pentru fiecare principat, două guverne şi două parlamente.
In Moldova au existat mai multe candidaturi pentru domnie, dar până la urmă membrii Adunării Elective l-au ales, în unanimitate. Lupta pentru unire face un pas decişiv la 24 ianuarie 1859, când şi Adunarea Electivă a Ţării Româneşti îl alege domn, speculându-se lipsa unei precizări explicite în Convenţia de la Paris care să prevadă că nu poate fi ales acelaşi domn în ambele Principate. Puse în faţa faptului împlinit, marile puteri au recunoscut dubla alegere a lui Cuza, nu însă şi unirea.
Astfel, principala cauză pentru care a luptat în primii trei ani de domnie a fost recunoaşterea unirii depline printr-o intensă activitate diplomatică, încununată de un succes parţial la 24 noiembrie 1861, când sultanul emite firmanul care recunoştea unirea, însă doar pe timpul domniei sale. La 11 decembrie domnul adresa ţării o Proclamaţie în care afirma că „alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie (...) Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată". Ca urmare, la 22 ianuarie 1862 se constituie un singur guvern şi un singur parlament la Bucureşti, devenit Capitala ţării, iar la 24 ianuarie Principatele Unite îşi iau numele România, nerecunoscut însă pe plan internaţional până la obţinerea independenţei. A doua parte a domniei este dedicată unui vast program de unificare şi centralizare a unor instituţii (poştă, telegraf, vămi), a circulaţiei monetare, a sistemului judecătoresc sătesc. Este organizată armata şi se înfiinţează şcoli militare. Se trece apoi la reforme radicale, precum secularizarea averilor mănăstireşti (octombrie 1863) şi reforma agrară, faţă de care are însă de înfruntat atât nemulţumirile conservatorilor cât şi pe cele ale liberalilor radicali.
Pentru continuarea reformelor decide să numească un nou guvern, condus de Mihail Kogălniceanu (11 octombrie 1863), liderul liberalilor moderaţi, să dizolve Parlamentul (2 mai 1864) şi să adopte o nouă Constituţie (Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris), care întărea prerogative domneşti şi lărgea baza electorală prin coborârea censului. A putut fi realizata astfel reforma agrară (august 1864) prin care se desfiinţa claca şi erau împroprietăriţi 406 429 de ţărani, urmată de alte măsuri legislative importante; Legea instrucţiunii publice (noiembrie 1864), prin care învăţămantul primar devenea obligatoriu şi gratuit, şi introducerea noului cod civil, care moderniza sistemul juridic şi introducea căsătoria şi divorţul civil. Toate aceste reforme nemulţumesc aproape întreaga clasă politică: conservatorii erau afectaţi de reforma agrară, liberalii îl acuzau de tendinţe autocratice. Se constituie astfel ceea ce s-a numit „monstruoasa coaliţie", o colaborare între cele două grupări politice cu scopul înlăturării domnului.
La începutul lunii august 1865 are loc „revolta zarzavagiilor" (o manifestaţie a vânzătorilor obligaţi să închirieze gherete pentru a-şi putea vinde marfa) împotriva domnului, dar organizată de opoziţia liberală şi conservatoare. Ea este reprimată cu forţa armată, înregistrându-se 20 de morţi şi mai multe zeci de răniţi» ducând la scăderea popularităţii domnului. Lideri ai opoziţiei căutau deja în Occident un principe străin, conform cererii exprimate de Adunarea ad-hoc a Moldovei în 1857.
în mesajul rostit la deschiderea Parlamentului, la 5 decembrie 1865, Cuza se arăta dispus să renunţe la putere: „Eu voiesc să fie bine ştiut că niciodată persoana mea nu va fi nicio împiedicare la orice eveniment care ar permite a consolida edificiul politic la a cărui aşezare am fost fericit a contribui". Astfel, el nu se opune în niciun fel înlăturării sale la 10/11 februarie 1866, când este obligat să semneze actul de abdicare în care se afirma că, potrivit „dorinţei naţionale", depunea „cârma guvernului în mâna unei Locotenente Domneşti şi a Ministerului ales de popor".
A doua zi îi scria lui Nicolae Golescu că „numai un principe străin... poate chezăşui viitorul României". Părăşind ţara peste două zile, adresa membrilor guvernului şi Locotenentei cuvintele: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine". Işi petrece tot restul vieţii în exil, iar rămăşiţele sale pământeşti sunt aduse în ţară; depuse iniţial la castelul său din Ruginoasa, jud. Iaşi, au fost mutate ulterior în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. La sicriul său, cel mai bun sfetnic, Mihail Kogălniceanu, avea să declare: „Nu greşelile, ci faptele mari ale lui Cuza Vodă aduseră a lui detronare".
Cei şapte ani în care s-a aflat la conducerea ţării au fost printre cei mai rodnici din istoria românilor, punându-se bazele modernizării României: au fost înfiinţate universităţile din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864), un conservator de muzică la Iaşi (1860), o şcoală de arte frumoase la Bucureşti (în 1864, sub conducerea lui Theodor Aman), o şcoală de medicină veterinară (tot la Bucureşti, în 1864), a fost organizată armata naţională. Prin reforma agrară şi secularizarea averilor mănăstireşti s-au îmbunătăţit condiţiile de viaţă ale unei părţi a Ţararanimii (şituaţia fiind însă departe de a fi rezolvată). S-a dovedit un bun diplomat, un om politic vizionar, deschis spre nou, o personalitate puternică. S-a lăsat prins de patima puterii, renunţând cu uşurinţă la ea şi înţelegând ca pentru România era mai potrivit un principe străin.
Alexandru Ioan Cuza Liste
irrelevant
broken