Alexandru cel Bun, Domn al Moldovei (aproximativ iunie 1400-1401 - ianuarie 1432).
Domnia sa a pus o puternică amprentă asupra consolidării tânărului stat moldovean, prin acţiunile de pe plan intern şi extern. Este fiul domnului Roman I din a doua căsătorie, cu Anastasia, vara regelui polon Vladislav Jagelto. A primit supranumele "cel Bun", mult după moartea sa, "pentru multele lucruri bune ce le-a făcut aicea" (Nicolae Costin).
In politica internă, a organizat Sfatul Domnesc, unde au apărut noi dregători ca: logofătul, vornicul, starostele, paharnicul, vistierul sau postelnicul. S-a implicat în rezolvarea problemelor religioase prin stingerea conflictului cu Patriarhia de la Constantinopol, care la 26 iulie 1401 l-a recunoscut pe Ios
if ca mitropolit al Moldovei şi a înfiinţat episcopiile de la Rădăuţi şi Roman. Deşi nu a fost un om al războaielor, a acordat armatei o atenţie deosebită. Trupele erau formate îndeosebi din călăreţi, Alexandru cel Bun interzicând exportul de cai buni, folosiţi pentru nevoile sale militare. A dovedit interes şi pentru dotarea oştenilor cu arme performante, specifice vremii, comandând arbalete unui meşter din Liov. De asemenea, armele de foc se aflau în zestrea oastei sale, tunurile de fier fiind cumpărate de la negustorii genovezi sau din Transilvania.
S-a implicat în domeniul comerţului, încurajând dezvoltarea oraşelor, bătând monede din argint cum ar fi groşii, dublii groşi sau jumătăţi de groşi. Ca şi alţi domni moldoveni, a dat privilegii comerciale negustorilor străini pentru a stimula schimburile comerciale pe teritoriul ţării.
La 8 octombrie 1408 oferă un privilegiu negustorilor din Liov, reducându-le taxele vamale; menţine autonomia negustorilor genovezi din Cetatea Albă, Licostomo şi Chilia, întărindu-le vechile privilegii. Aceeaşi politică a dus-o şi faţă de negustorii din Braşov şi Bistriţa. Pe cât de gospodar a fost în politica internă, pe atât de bun diplomat s-a dovedit a fi în politica externă. Continuând tradiţia domnilor moldoveni, s-a apropiat de Polonia în defavoarea Ungariei, care era mult mai agresivă. La 12 martie 1402 preciza într-un document că recunoaşte suzeranitatea regelui Poloniei, Vladislav Jagello, iar la 1 august 1404, la Kameniţa, a depus personal jurământ de vasalitate (credinţă) faţă de acelaşi rege, repetat la Liov, la 6 octombrie 1407. El şi-a onorat aceste jurăminte trimiţând un corp de oaste în bătălia de la Griinwald, în care polonezii i-au învins pe cavalerii teutoni. Ca urmare a bunelor relaţii, la 25 mai 1411, la Roman, s-a încheiat un tratat de alianţă cu Polonia, reînnoit în 1419. Strângerea relaţiilor dintre Polonia şi Ungaria s-a materializat prin Tratatul de la Lublau, din 15 martie 1412, care prevedea că, în cazul unei acţiuni antiotomane comune, dacă Moldova nu participa, teritoriul ei urma să fie împărţit între cele două. Abilitatea diplomatică a lui Alexandru cel Bun a evitat o astfel de şituaţie. Primul atac otoman asupra Moldovei, în 1420, a fost respins cu forţe proprii, deşi el a cerut în repetate rânduri ajutor suzeranului său polon. Doi ani mai târziu, în 1422, trimite din nou un corp de oaste comandat de spătarul Coman în sprijinul polonezilor în bătălia de la Marienburg, împotriva teutonilor, unde ostaşii moldoveni au lăsat o bună impresie prin comportarea lor pe câmpul de luptă. Acţiunea acestora este descrisă de cronicarul polon Jan Dhigosz: "... însă moldovenii, aruncând cu săgeţile asupra duşmanilor, ei fiind la adăpost de săgeţile acestora, le trimit ca o ploaie deasă. După aceea năvălesc asupra cruciaţilor şi pe cei dintâi îi ucid sau îi iau prizonieri, pe ceilalţi îi pun pe fugă. Astfel, într-un chip minunat, moldovenii cu o ceată de oameni au înfrânt oastea mare a duşmanilor şi apoi s-au întors în tabăra regelui învingători şi încărcaţi de prăzi".
A avut relaţii bune cu Ţara Românească, în septembrie 1403 mijlocind o alianţă a lui Mircea cel Bătrân cu regele Poloniei. A ctitorit mănăstirile Bistriţa (unde a fost înmormântat), Căpriana şi Moldoviţa, a adus la Suceava moaştele Sf Ioan cel Nou şi a înfiinţat o şcoală de limbă slavonă în Capitala ţării, sub conducerea învăţatului Grigore Ţamblac. Dintre copiii săi, Iliaş, fiul cel mare, i-a fost asociat la domnie din 1414, fiind domn în două rânduri (1432-1433 şi 1435-1436), apoi un alt fiu, nelegitim, Ştefan II, a fost domn în două perioade (1433-1435 şi 1442-1447).
Calităţile domnului sunt sugestiv creionate de istoricul A.D. Xenopol: "... El apare ca tipul unui principe bun, neaplecat spre războaie, dar fără a se teme de ele. Caracterul său, de o statornicie exemplară îl făcu în tot decursul lungii sale domnii prietenul polonezilor. [...] Totuşi, deşi figura lui Alexandru cel Bun cadra aşa de puţin cu timpul în care trăia, el ştiu să i se impună, să inspire respect duşmanilor săi şi conducând ţara cu înţelepciune, să se menţină în ea răstimpul însemnat de 32 de ani".
Alexandru cel Bun Liste
irrelevant
broken