Alexandru Averescu (nascut 9 martie 1859, Ismail - decedat 3 octombrie 1938, Bucureşti). Mareşal şi om politic, preşedinte al Consiliului de Miniştri (29 ianuarie-4 martie 1918; 13 martie 1920-13 decembrie 1921; 30 martie 1926-4 iunie 1927). Fiu al unui ofiţer român din armata rusă, ulterior învăţător la Iaşi şi Târgu Frumos.
A studiat la Seminarul teologic din Ismail, unde rămâne un an, după care absolvă Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti (1876). Se distinge în timpul Războiului de Independenţă, unde participă ca voluntar, obţinând gradul de sergent. Optează pentru o carieră militară, urmând Şcoala Militară de la Mănăstirea Dealu (1881), apoi Şcoala Superioară de Război din Torino (terminată în 1886). Revenit în ţară, este director de
studii la Şcoala Superioară de Război (1894-1896), ataşat militar la Legaţia română de la Berlin (1896-1898) şi şeful secţiei operaţii din cadrul Marelui Stat Major (1899-1904). General de brigadă din 10 mai 1906, este ales senator în 1907, pe listele naţional-liberale, fără a fi membru de partid. Ministru de Război (13 martie 1907-4 martie 1909), adept al ordinii şi legalităţii, a avut sarcina de a potoli răscoala ţăranilor, de care s-a achitat cu succes. Şef al Marelui Stat Major General (18 noiembrie 1911-2 decembrie 1913), coordonează participarea militară a României la cel de-al Doilea Război Balcanic. General de corp de armată din 1 ianuarie 1917. Este artizanul victoriilor româneşti de la Mărăşti şi Oituz (vara anului 1917), în Primul Război Mondial. Apropierea sa de soldaţi, faptul că era trimis să rezolve marile probleme apărute pe front şi că s-a achitat de cele mai dificile sarcini a dus la naşterea unui adevărat cult al său în rândul soldaţilor care au început să vadă în el un "Salvator".
Popularitatea sa a ajuns atât de mare încât se zvonise că ar vrea să-l răstoarne pe rege şi să preia puterea. Jignit de neîncrederea perechii regale, şi-a înaintat demisia care a fost respinsă. Demobilizaţii au dus cu ei acasă acest mit care va da roade şi în plan politic. Intr-un moment crucial pentru soarta României, regele Ferdinand îi încredinţează formarea unui Guvern (29 ianuarie-4 martie 1918) care să încheie armistiţiul cu Puterile Centrale, învingătoare pe frontul de est. Se semnează astfel Tratatul preliminar de pace de la Buftea (20 februarie 1918), iar sub guvernul Alexandru Marghiloman, Tratatul de Pace de la Bucureşti (24 aprilie 1918), care va rămâne fără urmări concrete în urma victoriei Antantei pe frontul de vest. Bazându-se pe valul de popularitate, demisionează din armată şi intră în politică, formând Liga Poporului (1918, din aprilie 1920 devenită Partidul Poporului), care avea ca slogan "Muncă, cinste şi legalitate!" Formaţiunea obţine victoria categorică la alegerile din mai 1920 (206 din cele 372 de mandate la Adunarea Deputaţilor; 124 din cele 166 de mandate la Senat). Ministru de Interne (5-13 decembrie 1919).
Conduce guvernul în perioada de refacere de după război (13 martie 1920-13 decembrie 1921), deţinând, totodată, şi portofoliul Internelor (13 martie-13 iunie 1920) şi al Industriei şi Comerţului (16 noiembrie 1920-13 decembrie 1921), fiind susţinut politic de Ion I.C. Brătianu. In timpul acestei guvernări se realizează integrarea provinciilor româneşti unite cu ţara în 1918, reforma financiară, care preconiza introducerea impozitului progre şiv pe avere şi pe îmbogăţirea din timpul războiului, unificarea monetară şi reforma agrară, în urma căreia sunt împroprietărite circa 1,5 milioane de familii ţărăneşti. Totodată, este semnat Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920), tratatele bilaterale prin care s-a constituit Mica înţelegere, tratatele de amiciţie cu Franţa, Italia şi Concordatul cu Vaticanul (primul rol avându-l ministrul de Externe, Take Ionescu).
Este din nou prim-ministru în perioada 30 martie 1926-4 iunie 1927 (concomitent ministru al Finanţelor, 19 martie-4 iunie 1927). Acum stabileşte contacte cu principele Carol pentru aducerea sa pe tron, în contextul bolii tot mai grave de care suferea regele Ferdinand. Pentru contribuţia sa militară şi politică la istoria României este consacrat membru de onoare al Academiei (1923), senator de drept (1926) şi mareşal al României (14 iunie 1930). Consimte la instaurarea regimului autoritar carlist, fiind apoi numit consilier regal (30 martie 1938).
Popularitatea câştigată pe câmpul de luptă este încet risipită pe câmpul luptelor politice. Nu a avut un program politic, spiritul de ordine şi disciplină, transferat în viaţa politică, neputând înlocui viziunea politică. Declara că "am intrat în viaţa politică împins de împrejurări: nici nu-mi trecea prin minte că într-o zi voi juca în ţara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma războiului mi l-au rezervat... Privirile tuturor acelora care au fost luaţi de noul curent s-au îndreptat asupra mea. Am crezut că m-aş fi făcut vinovat de adevărată lipsă de iubire de ţară şi de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mână".
Autor al unor tratate militare şi al lucrărilor Criza politică şi urmările ei (1927) şi Dictatura şi comunismul (1936). Şi-a consemnat memoriile în Notiţe zilnice de război (1937). După moarte, trupul i-a fost depus în cripta de la Mărăşti, în mausoleul ridicat din iniţiativa sa pentru a cinsti memoria eroilor din 1917.
Alexandru Averescu Liste
irrelevant
broken