actriţă celebră şi directoare de teatru la Bucureşti şi Paris
Supranumită de francezi Reine du Boulevard şi Notre Dame du Theâtre, considerată un monstru sacru al scenei şi un bun naţional francez, Elvira s-a născut în Bucureşti la data de 10 mai 1896. Dovedind de mică talent actoricesc, părinţii o îndrumă spre cariera de artistă. Astfel, studiază actoria la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, sub bagheta lui Constantin Nottara şi a Aristizzei Romanescu. La numai 16 ani îşi face debutul pe scena Teatrului Naţional, înlocuind o artistă care se îmbolnăvise.
În 1912 debutează în cinematografia românească, primind un rol în superproducţia autohtonă Independenţa României/Războiul pentru independenţă, iar pe plan internaţional, în
regia austriacului Alfred Halm, în filmul Lajeunefille de la mansarde/Ţigăncuşa de la mansardă - 1923 - povestea de dragoste dintre un bogat proprietar de pământuri şi o ţigăncuşă (coproducţie Spera-Film Berlin şi Rador-Film Bucureşti).
Dar Elvira a dovedit nu numai un mare talent actoricesc, ci şi calităţi manageriale excepţionale, devenind în 1919 directoarea Teatrului Ex-celsior din Bucureşti şi înfiinţând în 1921 Teatrul Mic, conducându-le magistral pe amândouă.
Predilecţia ei pentru piesele de tip vodevil, în special ale dramaturgului, regizorului şi actorului francez Louis Verneuil, un nume mare al teatrului francez din acea perioadă, îi aduce şansa să cucerească pentru eternitate publicul francez, devenind o legendă a teatrului. Întâmplarea face ca, la o piesă montată de Louis Verneuil pentru Teatrul de la Michodiere din Paris, actriţa din rolul principal să se îmbolnăvească. Verneuil caută de urgenţă o înlocuitoare care să se potrivească pentru rol. Piesa se numea Ma Cousine de Varsovie (Verişoara mea din Varşovia) şi „verişoara" nu trebuia să vorbească franceza corect, fiind chiar de dorit un accent străin. Aşa că Verneuil are geniala inspiraţie să o invite pe Elvira să preia rolul. Actriţa nu numai că vorbea franceza incorect, ci şi cu accent, ceea ce se potrivea minunat cu rolul.
Acesta este începutul unei colaborări de durată cu Verneuil, colaborare care s-a extins şi pe plan sentimental şi care s-a încheiat cu moartea prin sinucidere a lui Verneuil în 1952 (la care se pare că a contribuit şi despărţirea de Elvira). Piesa a avut un succes enorm, ajungând la peste 1000 de reprezentaţii.
Deşi toată lumea este astăzi de acord că Elvira Popescu a avut parte pe tot timpul carierei de o critică unanim favorabilă, caz extrem de rar, se pare că totuşi nu a fost chiar aşa, cel puţin în primii ani. Un jurnalist german, Kurt Tucholsky, corespondent la Paris al revistei „Weltbuhne" şi al ziarului „Vossische Zeitung", care a asistat la o reprezentaţie de teatru cu Elvira Popescu în 1925, deci la 2 ani de la debutul ei parizian, a scris: „Asta reiese din toate criticile franceze: «nu suntem entuziasmaţi, este punctul culminant al grobianismului». Bun, mare fiasco în ziare -însă mare succes de casă!".
El mai scrie:
„Ieri am fost la teatrul lui Louis Verneuil, Gymnase, unde joacă Elvira Popescu. Piesa se cheamă: La Joie d 'aimer. Autorul sta la intrare şi era îmbrăcat într-o minunata manta de blană japoneză. în teatru toate locurile sunt ocupate, nu ai loc să arunci un ac. Nu e de mirare. Cu toate că critica teatrală pariziană a făcut praf piesa, stai şi te întrebi: pentru ce atâta străduinţă să influenţezi criticii, să-i linguşeşti, să-i ameninţi sau să-i lauzi, pentru ce atâta străduinţă în jurul ziarelor, daţi-mi voie să mă exprim precaut, dacă această critică n-are absolut nicio influenţă asupra spectatorilor? Este un mister.
Conţinutul piesei: d-na Popescu, cu „rrr"-uri gâjâite şi rârâite, ruinează financiar un poet, care, la rândul lui, se împrumută de la un fost angajat al tatălui său. Treaba nu merge bine.... Scandal, despărţire, în sfârşit singură - apoi final fericit, se strâng în braţe. Trebuie să vi-l închipuiţi pe Verneuil în rolul colegului croitor de la teatru care o îmbracă pe Elvira Popescu. Ea arăta fermecător, uneori chiar fabulos - iar actele şi costumele sunt pe măsura ei: fiecare costum era o poezie şi fiecare act un costum făcut la comandă.
Doamna Popescu este tot aşa de pariziană precum Bucureştiul şi aşa ceva place mult în Paris. Mijloacele ei de exprimare sunt limitate, dar în schimb le foloseşte des, este în acelaşi timp femeie, şarpe, saltimbanc şi operă comică. În timp ce cinstita şi vexata guvernantă cu părul alb a poetului documentează cu chitanţe cheltuielile tot mai mari făcute în gospodărie, un ţipăt străbătea din casa mic burgheză, iar în timp ce aceste evenimente neplăcute se petreceau pe scenă, eu, în loc să-mi notez pentru ziarul «Vossische Zeitung» trăirile sufleteşti ale actriţei din Balcani, urmăream activitatea din trei loje."
Ce putem desprinde de aici?! Poate ca n-a fost chiar de la început şi tot timpul răsfăţata criticilor, aşa cum se spune, în orice caz a fost de la început şi tot timpul răsfăţata publicului! Avea o personalitate remarcabilă, un talent evident: rafinament, intuiţie, temperament vulcanic şi ştia să transforme dezavantajele în avantaje, precum accentul, pe care l-a păstrat toată viaţa şi care a devenit un fel de blazon al ei, publicul plăcând-o aşa cum era, în timp ce alte actriţe căutau să scape de accent cât mai repede. Cu critica favorabilă sau nu, a făcut întotdeauna săli pline, simpla ei apariţie într-o piesă garantând succesul de public. Cariera ei teatrală a durat neîntrerupt timp de 65 de ani. După cel de-Al Doilea Război Mondial a fost actriţă şi co-directoare la Theâtre de Paris şi Theâtre Marigny (unde există sala Elvire Popesco).
A fost şi actriţă de cinema, jucând în peste 26 de filme. Printre cele mai cunoscute: Plein soleil în regia lui Rene Clement, alături de Alain Delon şi Maurice Ronet (1959), Austerlitz în regia lui Abel Gance, alături de Pierre Mondy şi Martine Carol (1960). Se consideră că Elvira Popescu, împreună cu Elena Vacarescu, Arma de Noailles şi Martha Bibesco, au inspirat pe celebrul pictor Henri Matisse să picteze tabloul „La Blouse Roumaine" (1940).
A fost căsătorită de trei ori: prima dată cu actorul de comedie Aurel Athanasescu, căsătorie din care a rezultat o fată, Tatiana, apoi cu ministrul industriei şi comerţului, Ion Manolescu-Strungă, mort la Sighet în puşcărie în 1950, şi ultima oară cu contele Maximilien Sebastien Foy (mort în 1967), prin această ultimă căsătorie devenind contesă de Foy.
Îi plăcea foarte mult viaţa mondenă, întreţinând un salon frecventat de somităţile lumii literare, artistice, politice şi financiare în apartamentul ei de pe Avenue Foch până la adânci bătrâneţi. Printre cei care au călcat pragul salonului ei se numără: Jacques Chirac, Andre Roussin, Valery Giscard d'Estaing, Pierre Cardin etc.
În 1987 a primit premiul Moliere pentru cea mai bună actriţă, iar în 1989 a fost decorată cu Legiunea de Onoare în grad de comandor.
Moare la Paris, la 11 decembrie 1993, în vârstă de 97 de ani şi este înmormântată în cimitirul Pere Lachaise din Paris (acolo unde se odihneşte şi Louis Verneuil!).
Elvira Popescu Liste
irrelevant
broken