Petru Groza s-a nascut pe data de 7 decembrie 1884 in comuna Băcia, judetul Hunedoara si s-a stins din viata pe 7 ianuarie 1958 la Bucureşti. El a fost avocat şi om politic; preşedinte al Consiliului de Miniştri (6 martie 1945-2 iunie 1952); şef al statului (preşedinte al Prezidiului RPR, 12 iunie 1952-7 ianuarie 1958); a avut un rol important în sovietizarea ţării şi instaurarea regimului comunist.
Despre viata sa:
Fiu de preot ortodox, cu o condiţie materială buna, îşi face studiile liceale la Colegiul Maghiar Reformat din Orăştie, apoi cele universitare la Budapesta (1903-1905), Berlin (1905) şi Leipzig (1906); doctor în ştiinţe juridice la Universitatea din Budapesta (1907). Devine un bun cunoscător al limb
ilor maghiară şi germană. La întoarcerea în ţară işi practică meseria de avocat, la Lugoj şi Deva. Din 1911 şi până la moarte este unul dintre membrii laici ai Sinodului Mitropoliei Sibiului. Face parte din Partidul Naţional Român şi participă la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.
Deputat (1919) pe listele PNR, apoi pe cele ale Partidului Poporului (1922-1926), al cărui membru devine în 1920. Cooptat (16 aprilie-13 decembrie 1921) ca ministru de Stat în primul guvern Averescu, era cel mai tânăr membru al guvernului. Din nou ministru (30 martie-14 iulie 1926) având portofoliul Lucrărilor Publice şi ministru de Stat (14 iulie 1926-4 iunie 1927) în cel de-al doilea guvern Averescu.
După căderea guvernului pleacă la Deva (1927), în cei şapte ani pe care-i petrece aici consolidându-şi averea ca bancher şi mare proprietar. Revine în politică în 1933, de această dată pe stânga eşichierului politic, fondând Frontul Plugarilor, al cărui preşedinte este până la desfiinţarea formaţiunii, în 1953. In 1943 participă la formarea Frontului Patriotic Antihitlerist, alături de PCR, Uniunea Patrioţilor şi MADOSZ. Inchis din această cauză, este eliberat la 23 august 1944, participând cu Frontul Plugarilor la alcătuirea Frontului Naţional Democrat (12 octombrie 1944), alianţă controlată de comunişti. Vicepreşedinte (noiembrie 1944- februarie 1945) în guvernele Sănătescu şi Rădescu. A părut omul cel mai potrivit sovieticilor şi comuniştilor români pentru rolul de "tovarăş de drum" în sovietizarea României.
Numirea sa ca preşedinte al Consiliului de Miniştri (6 martie 1945), la insistenţele sovieticilor, avea să fie un moment important în procesul de instaurare a regimului comunist în România. Momentul a fost chiar motiv de dispută în interiorul partidului, facţiunea moscovită (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Leunte Răutu, Valter Roman) susţinând că acesta este începutul "revoluţiei comuniste", în timp ce gruparea comuniştilor autohtoni (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu) susţinea că "revoluţia" a început la 23 august 1944, 6 martie 1945 fiind doar consecinţa actului precedent.
Aparent de largă deschidere democratică (premierul însuşi nu era membru PCR), guvernul era controlat în totalitate de comunişti prin intermediul unor organizaţii paravan, fie partide, fie organizaţii profesionale. Indată după numirea în funcţie primeşte sprijin sovietic pentru formarea unei baze populare: reinstaurarea administraţiei româneşti în Ardeal (9 martie 1945), eliberarea din prizonierat a cierca 40 000 de prizonieri români aflaţi în URSS, acordarea a 15 000 de vagoane de grâu şi a 15 000 de vagoane de porumb (cantitatea nu a fost confirmată de cercetările istoricilor) pentru diminuarea efectelor secetei, gest puternic mediatizat.
O altă măsură menită să sporească baza electorală a FND a fost reforma agrară din martie 1945. In perioada mandatelor sale de preşedinte al Consiliului de Miniştri (1945-1952) s-au produs practic toţi paşii spre instaurarea totalitarismului comunist de inspiraţie stalinistă: epurările din armată, poliţie, justiţie, administraţie, judecarea "criminalilor de război", falsificarea alegerilor din 1946, anihilarea partidelor istorice şi condamnarea liderilor, abdicarea regelui (30 decembrie 1947), naţionalizările din 1948, începutul colectivizării agriculturii (1949), deportarea în Bărăgan (1951) a circa 34 000 de români, etnici sârbi şi germani din Banat, suspectaţi de ostilitate la adresa regimului, reformele monetare din 1947 şi 1952, instituirea cenzurii, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, reorganizarea învăţământului etc. Deşi nu a conceput aceste măsuri, a fost executantul fidel al ordinelor primite de la conducerea PCR (din 1948, PMR). Acţiunile au fost planificate încă din 7 martie 1945, când a avut loc o întrunire confidenţială între reprezentanţii PCR şi cei ai sovietelor, la care s-a decis cucerirea totală a puterii în trei ani şi impunerea instituţiilor comuniste în alte planuri de câte cinci ani.
In memoriile sale Adio lumii vechi! îşi explică opţiunile politice şi acţiunile prin dorinţa de a cunoaşte "uriaşa experienţă făcută prin înfiinţarea primului stat socialist, Uniunea Sovietică". La 12 iunie 1952 este ales preşedinte al Prezidiului MAN, la propunerea fostului titular, C.I. Parhon. Funcţia echivala oficial cu cea de şef de stat, fiind însă una decorativă, deciziile aparţinând exclusiv "nucleului" dur al PMR. In perioada care a urmat a acţionat ca factor moderator, căutând să limiteze excesele regimului şi să atenueze mizeria în care trăiau unele personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice.
In 1955 a înaintat conducerii PMR un memoriu în care propunea amnistierea generală a deţinuţilor politici şi a persoanelor deportate. A stăruit pentru eliberarea din închisoare, sau măcar trecerea în regim de domiciliu obligatoriu, a unor intelectuali de marcă (între care C. Giurescu şi Onisifor Ghibu), precum şi pentru cinstirea unor personalităţi neagreate de regim, ca Traian Vuia sau Emil Racoviţă. A reuşit să obţină reabilitarea parţială a lui Octavian Goga şi a lui Titu Maiorescu.
La moarte i s-au organizat funeralii naţionale, iar slujba religioasă de înmormântare, oficiată de mai multe zeci de preoţi, a fost transmisă în direct la radio, fapt singular în timpul regimului comunist în care ateismul era politică de stat. Inhumat la Cimitirul Ghencea-Militar, ulterior a fost depus în mausoleul din Parcul Libertăţii din Capitală (azi Parcul Carol). Discursul politic jovial şi oportunismul său explică, în cea mai mare parte, traiectoria acestui personaj şi inserţia "ultimului burghez", cum a fost numit, în sistemul comunist cu care părea incompatibil prin statutul său social şi prin formaţie.
Petru Groza Liste
irrelevant
broken