Gheorghe Grigore Cantacuzino (nascut 22 septembrie 1832, Bucureşti - decedat 23 martie 1913, Bucureşti). Jurist şi om politic; preşedinte al Partidului Conservator (30 martie 1899-3 aprilie 1907); preşedinte al Consiliului de Miniştri (11 aprilie 1899-7 iulie 1900; 22 decembrie 1904-12 martie 1907); preşedinte al Adunării Deputaţilor (16 noiembrie 1889-22 februarie 1891; 25 septembrie 1900 - 4 februarie 1901); preşedinte al Senatului (25 februarie 1892-24 octombrie 1895; 10 martie 1911-17 octombrie 1912; 29 noiembrie 1912-23 martie 1913). Fiul marelui vornic Grigore Cantacuzino şi al Luxiţei Kretzulescu, cu o dublă ascendenţă boierească. Studiază la Paris, unde obţine bacalaureatul, licenţa şi doctoratul în drept (1858).
Rev
enit in tară (1862), este judecător la Tribunalul Ilfov şi membru al Curţii de Apel Bucureşti (până în 1864, când demi şionează în semn de protest faţă de dizolvarea Parlamentului de către domnul A.I. Cuza). Fiind unul dintre cei mai mari moşieri ai României, îmbrăţişează ideile conservatoare şi se opune reformelor iniţiate de guvernul Mihail Kogălniceanu, în special celei agrare. Este initiat în tainele Francmasoneriei, făcând parte din loja Sages d'Heliopolis (1865). Se numără printre membrii activi ai „monstruoasei coaliţii", care reuşeşte înlăturarea lui Cuza de pe tronul României. Reintră în magistratură ca preşedinte de secţie la Curtea de Apel Bucureşti (18 aprilie 1866).
Membru al Constituantei din 1866 şi al comisiei de redactare a Constituţiei, primar al Capitalei (mai 1869-ianuarie 1870), ministru la Justiţie (24-27 ianuarie 1870), Agricultură, Comerţ şi Lucrări Publice (16 decembrie 1873-7 ianuarie 1875), Finanţe (7 ianuarie 1875-30 ianuarie 1876). Membru în Comitetul marilor proprietari (liberali şi conservatori), care iniţiază constituirea Creditului Funciar Rural (1873), prima bancă cu capital românesc. Senator din 1876.
In timpul Războiului de Independenţă îndeplineşte funcţia de comisar general român pe lângă înaltul Comandament al Armatei Ruse. Ca preşedinte al Consiliului de Miniştri (11 aprilie 1899-7 iulie 1900) are de înfruntat o gravă criză financiară, cauzată de un imens deficit bugetar şi o secetă prelungită. Cel de-al doilea mandat la conducerea guvernului (22 decembrie 1904-12 martie 1907) se caracterizează prin iniţierea unui amplu program legislativ, menit să contribuie la modernizarea României. In condiţiile izbucnirii răscoalei din 1907, regele îi solicită demisia, încredinţând liberalilor formarea unui nou guvern şi restabilirea ordinii.
Ca preşedinte al Partidului Conservator (30 martie 1899-3 aprilie 1907) susţine unificarea partidelor conservatoare mai întâi prin fuziunea cu gruparea condusă de P.P Carp (1900), apoi cu conservatorii junimişti (3 aprilie 1907). I se spunea „Nababul", datorită averii fabuloase şi zgârceniei devenite proverbiale. Ambiţios şi vanitos, nu s-a ridicat la nivelul de mare om politic, deşi a deţinut cele mai importante funcţii în stat.
A scris: Portrete istorice 1899, Programul Partidului Conservator (1905) ÅŸi Cinci discursuri politice 1907-l908 (1908).
Nu exista site-uri adaugate inca pentru gheorghe_grigore_cantacuzino. Daca esti un webmaster de site sau blog si ai o pagina interesanta pe care vrei sa o recomanzi, te invitam sa o adaugi aici pentru a fi inclusa.
Adauga intai link-ul catre famouswhy pe site-ul tau si apoi trimite spre aprobare.
Link-ul o sa fie verificat si validat de editorii site-ului in urmatoarele 48 de ore.
Gheorghe Grigore Cantacuzino (nascut 22 septembrie 1832, Bucureşti - decedat 23 martie 1913, Bucureşti). Jurist şi om politic; preşedinte al Partidului Conservator (30 martie 1899-3 aprilie 1907); preşedinte al Consiliului de Miniştri (11 aprilie 1899-7 iulie 1900; 22 decembrie 1904-12 martie 1907); preşedinte al Adunării Deputaţilor (16 noiembrie 1889-22 februarie 1891; 25 septembrie 1900 - 4 februarie 1901); preşedinte al Senatului (25 februarie 1892-24 octombrie 1895; 10 martie 1911-17 octombrie 1912; 29 noiembrie 1912-23 martie 1913). Fiul marelui vornic Grigore Cantacuzino şi al Luxiţei Kretzulescu, cu o dublă ascendenţă boierească. Studiază la Paris, unde obţine bacalaureatul, licenţa şi doctoratul în drept (1858).